IATA, EU CU VOI SUNT PANA LA SFARSITUL VEACURILOR
(MATEI, 28-20)
Ne-a fost data, asa cum am spus deja, binecuvantarea de a avea cu noi preoti si episcopi care au putut celebra Sfanta Liturghie intre zidurile celulelor. Am avut astfel posibilitatea de a-L avea pe Isus cu noi si in Sfanta Euharistie. Noi cei care nu eram preoti am avut incuviintarea ca, tinand seama de imprejurarile de catacomba in care traiam si procedand cu maxima prudenta, sa pastram Sfanta Euharistie la noi si sa ne cuminecam des.
De asemenea, ne era ingaduit sa dam si altora Sfanta Euharistie cand imprejurarile ne permiteau sa consideram ca este primita cu pocainta si credinta.
Cu toate aceste permisiuni formale si cu toate ca ne-am patruns de toate imprejurarile exceptionale care ne-au condus la aceste permisiuni, de multe ori riscul de profanare ne facea sa ne ingrijoram foarte tare. Ma gandeam ca poate ar trebui sa renunt la a pastra Sfanta Euharistie cand mi s-a dat semnul dragostei lui Isus. Iata ce s-a intamplat. Eram inchis intr-o celula de pe etajul 3 Gherla impreuna cu alti 8 detinuti. In fata celulelor de pe acest palier, pozitionate in forma de potcoava, era un coridor de ciment de circa 1,5 m latime care avea corespondent la celelalte etaje. Coridoarele erau sustinute de stalpi de metal, relativ subtiri, cu diametre de 5 pana la 8 cm. Golul mare din mijloc se intindea de la parter pana la etajul 5. Pentru a evita sinuciderile (dupa mai multe astfel de incercari) s-a montat la parter o plasa de sarma uriasa, legand intre ele laturile potcoavei, astfel incat orice obiect care era aruncat in golul respectiv, cadea in plasa de la parter.
Aveam atunci intr-o cutie de plastic rotunda de circa 5 pana la 6 cm diametru, Sfanta Euharistie. Cutia era ascunsa cat mai bine posibil intre putinele haine ce ne era permis sa le avem asupra noastra. Intr-o dimineata pe la orele 11 s-a deschis usa cu putere si glasul sergentului s-a auzit strigand: „Toti banditii cu fata la perete! Dezbracarea!” Urma perchezitia. Trei temniceri au inceput sa ne perchezitioneze pe noi si bagajele noastre. La un moment dat am inghetat! Unul dintre temniceri a descoperit cutia de plastic in care era Sfanta Euharistie. Am rupt orice consemn si i-am spus: “Domnule sergent, este un medicament.”
“Vezi sa nu ti-i bag pe nas. Daca vrei sa apuci sa mai dormi la noapte, taci din gura.“
Am trecut atunci prin clipe de groaza si mahnire, incarcate de responsabilitatea profanarii Sfintei Euharistii.
Sergentul a luat cutia si a aruncat-o pe usa deschisa spre coridor. Toate obiectele confiscate la perchezitie erau aruncate astfel, urmand sa cada pe sarma intinsa la parter. Cutia a cazut pe jos in momentul in care a ajuns pe coridorul din fata usii si s-a rostogolit spre golul dintre coridoare. Inainte de a cadea in gol (mai erau circa 5 cm) cutia rostogolindu-se s-a izbit de stalpul care sustinea coridorul si… fara nici o logica cinetica, s-a intors spre camera, rostogolindu-se linistit, de data asta spre interior. A intrat din nou in camera si, fara a fi vazuta de nici unul din temniceri, ceea ce era cel putin extraordinar, s-a oprit la o jumatate de metru sub unul dintre paturi si cu un zgomot – care ni s-a parut o muzica frumoasa – s-a rasturnat pe partea plata.
Perchezitia s-a terminat si, dupa ce am ramas singuri, m-am repezit sa iau cutia, mai pretioasa decat orice comoara de pe pamant. Cred ca daca cel mai prestigios jongler din lume ar fi aruncat cutia de un milion de ori, nu ar fi putut repeta performanta.
Pentru mine ceea ce mi s-a intamplat atunci a fost un semn de iubire a lui Iisus, impreuna cu asigurarea ca va suplini El slabiciunile si neputintele noastre privind siguranta Sfintei Euharistii pastrate in celula. Numai noi sa credem.
…
Dovada prezentei lui Iisus in Sfanta Euharistie ce o aveam asupra noastra in celula, suplinind cu iubire neputintele si slabiciunile noastre, am avut-o foarte viu simtita in penitenciarul din Galati.
Eram inchis intr-o celula impreuna cu inca 130 de detinuti. Printre noi era generalul Stoicescu, om de peste 80 de ani, inalt, osos, bolnav de inima. Eu aveam la mine Sfanta Euharistie. Vedeam cum boala lui Stoicescu se agrava in fiecare zi. M-am hotarat sa-i propun, dupa o pregatire prealabila, sa se impartaseasca. Intampinam insa unele greutati. Stoicescu era credincios, dar educatia lui religioasa era foarte subtire. Greu sa-l conving de prezenta reala a lui Iisus intr-o bucata de paine, in mainile unuia care nu era nici macar preot. Si apoi, cu toata boala si batranetea sa, el vroia cu disperare sa ajunga acasa, sa-si revada pe cei trei fii ai sai in varsta de 45 pana la 50 de ani. Stiam ca oferindu-i “grijania”, cum ii spunea el, aceasta ar fi insemnat ca il pregatesc de moarte. Toate aceste consideratii, de fapt slabiciuni din partea mea, m-au facut sa ezit si sa aman mereu discutia decisiva cu el pe tema Impartasaniei. Am sa am timp in zilele urmatoare, imi ziceam.
Deodata, era pe la orele 10 dimineata, s-a deschis brusc usa si sergentul de serviciu impreuna cu infirmierul a intrat in celula, spunand: „Stoicescu, fa-ti bagajele.” Am inghetat si o tristete mare m-a cuprins impreuna cu remuscarea ca din vina mea Stoicescu nu va beneficia de Sfanta Euharistie inainte de moartea lui pe priciurile inchisorii.
Infirmierul, care il vizitase pe bolnav cu o zi inainte, si-a dat seama ca acesta isi traia ultimele clipe. Conform unui obicei, in general respectat, muribunzii urmau sa fie scosi si mutati intr-o celula singuri, pentru a muri fara martori.
Am facut impreuna cu prietenul meu Liciniu Faina si cu alti cativa colegi o rugaciune pentru generalul Stoicescu, fara insa a putea alunga din sufletul meu amaraciunea remuscarilor. L-am rugat pe Iisus, prin intermediul Maicii Domnului, sa suplineasca lipsa mea de dragoste adevarata fata de cel pe care imprejurarile, deci Sfanta Providenta, mi l-a incredintat inainte de moarte.
Si atunci s-a intamplat ceva unic in istoria temnitelor comuniste. Inainte de “numarul” de dimineata, s-a deschis usa si sergentul l-a chemat afara pe seful camerei. Seful camerei era un taran de pe Baragan, turnator inrait care ne ameninta si ne denunta mereu pentru ca faceam rugaciuni in comun si tineam diferite conferinte. Dupa un minut, seful camerei a fost trimis inapoi si sergentul a strigat: “Boila Matei, fa-ti bagajul.”
Toata lumea era convinsa ca in urma turnatoriei sefului de camera eram dus la carcera.
Ajuns afara, sergentul m-a intrebat: “Il cunosti pe Stoicescu, bolnavul pe care l-am scos acum cateva zile din camera?”
“Da”, i-am raspuns si inima mea inalta deja rugaciuni de multumire si slava lui Iisus.
“Vrei sa-l speli si sa-l ingrijesti?”
“Da, bineinteles”, i-am spus.
“Atunci, vino cu mine.”
Ce se intamplase? Stoicescu, intrand in coordonatele voite de Providenta, s-a incapatanat timp de trei zile sa nu moara. Era insa intr-o stare de totala neputinta si fiind bolnav si cu stomacul, facea continuu pe el. Mizeria s-a ingramadit in asa hal incat tot coridorul din semicercul in care erau celulele individuale s-a umplut de un miros pestilential. “Cadrele” nu au mai rezistat si, calcand obiceiul si regula organizarii mortii detinutilor, m-au chemat sa fac curatenie.
Am realizat atunci deplin cum cele mai mari mizerii omenesti pot sa fie prilej de binecuvantare.
Alt “noroc” al generalului Stoicescu a fost ca seful camerei, intrebat de sergent cine l-a spalat si l-a ajutat pe Stoicescu inainte de a fi scos din camera a spus: “Boila Matei”, fapt pentru care i-am cerut lui Dumnezeu sa-i ierte toate turnatoriile facute. De fapt, eu nu am fost singurul care l-a ajutat pe Stoicescu in ultimele zile petrecute in celula noastra.
Am primit, in mod exceptional, galeti cu apa cu sapun si am inceput o spalatorie generala. L-am schimbat, l-am spalat si din nou l-am schimbat pe domnul general. Tot patul, salteaua si patura erau impregnate de murdarie, asa ca primenirea era mai mult de forma. Il intorceam si il spalam cu mare greutate, pentru ca Stoicescu era un om inalt, de 1,90 m, foarte mare in oase. Abia terminam de spalat si de primenit ca totul trebuia luat de la inceput. Faceam o munca de Sisif, dar eram multumit.
Am inceput adevarata curatenie, pregatindu-l pentru Impartasanie. O imprejurare m-a ajutat sa testez determinarea lui spre pocainta si iertare a celor care l-au facut sa sufere (eu nu eram preot, deci nu l-am putut spovedi).
Domnul general mi-a spus: “Eu mor pentru ca acum patru saptamani sergentul (si mi-a spus numele) m-a lovit cu pumnul in coasta. Te rog cand vei iesi sa te duci la baiatul meu (mi-a dat coordonatele) si sa-i ceri sa ma razbune.” Bineinteles ca perspectiva ca la cererea mea, unul dintre baietii generalului sa se razbune pe un sergent oarecare, era absolut nula. Dar era pentru mine o posibilitate de a verifica capacitatea lui Stoicescu de a ierta si de a primi Sfanta Euharistie cu credinta si pocainta. I-am spus: “Domnule general, eu asa cum v-am spus, pot sa va dau Sfanta Impartasanie, iar dumneavoastra sa va impacati cu Dumnezeu si cu toata lumea. Pentru asta, dumneavoastra trebuie sa-i iertati pe toti cei care v-au facut rau si sa raspundeti cu bunatate la raul pe care vi l-au facut.”
S-a luptat timp de doua ore cu dorinta sa de razbunare care ii cuprinsese sufletul agonic, dar pana la urma mi-a spus: “Bine, il iert pe acest sergent, nu-l mai spune copiilor mei.” Atunci mi-am dat seama ca drumul lui Iisus catre sufletul muribundului era deschis.
Era seara tarziu. Dimineata dupa ce ne-am rugat impreuna, i-am dat Sfanta Impartasanie. O pace dumnezeiasca s-a lasat asupra lui. Tot zbuciumul ultimelor zile a incetat. Dupa trei ore de la impartasanie a murit impacat si, indraznesc sa spun, fericit pe cat incape, asa cum rar a fost in decursul vietii sale zbuciumate.
L-am spalat pentru ultima oara, desi stiam ca va fi aruncat intr-o lada murdara si varsat intr-o groapa comuna. I-am inchis ochii, i-am pus bratele cruce pe piept si, ingenunchind la marginea patului, m-am rugat (ceea ce evident era interzis).
S-a deschis vizeta si paznicul a spus: “Ce faci acolo?” “Ma rog – i-am raspuns – domnul general a murit.” “De ce nu m-ai anuntat?” “V-am anuntat acum”, i-am spus. “Scoala-te, fa-ti bagajul si vino afara.” M-a dus inapoi in celula mare unde colegii si prietenii m-au primit cu bucurie.
Nu cred ca au vazut ei vreodata un om venind de la capataiul unui mort si avand atata bucurie in suflet si ochi. Sper ca, atunci cand si eu voi trece pragul, aceeasi bucurie, simtita atunci intre gratiile temnitei de la Galati, va fi prezenta in sufletul meu si a celor dragi din jurul meu.