(partea XI) Negocieri
In prima instanta, viziunea Statelor Unite asupra iraqienilor ca fiind pur si simplu pasivi a lasat loc dupa invazie unei imagini cu totul diferite. Sunnitii erau in rebeliune iar siitii se pregateau cu incredere sa participe intr-un guvern dominat de ei. Dar Iraq nu era Japonia in care un alt MacArthur sa instaureze un nou regim politic. Iraqul nu era nici macar o entitate guvernabila. Statele Unite singure nu puteau sa remodeleze Iraqul, trebuiau sa incheie acorduri cu o varietate de factiuni – nu numai siite, sunnite sau kurde dar chiar cu factiuni diferite din cadrul aceleiasi comunitati. Pe linga siiti, USA trebuia sa trateze cu iranienii care aveau o reala influenta printre acestia. Si existau chiar siiti autohtoni opusi oricarei influente iraniene. Intr-un cuvint, americanii trebuiau sa divizeze tot acest amalgam.
In prima batalie de la Fallujah, US au incheiat primul acord public cu baatistii. Astfel strategia americana se transforma intr-una politica: pe de-o parte se duceau lupte pozitionale cu gherilele, pe de alta se negocia intens cu o intreaga pleiada de oameni pe care, inainte de iulie 2003, americanii i-ar fi arestat fara discutie.
Conceptul american despre razboiul din Irak s-a topit in realitatea post-invazie. Greseala fatidica de a nu identifica intentiile baatistilor de dupa razboi este de-acum istorie. Administratia Bush nu poate admite ca nu are capacitatea de a infringe insurgenta sunnita. Pentru asta are nevoie de ajutorul elementelor non-jihadist sunnite – baatistii. Trupele US singure nu vor izbindi niciodata singure.
De fapt, la momentual actual, americanii sunt in negocieri continue pentru a aduce fostii baatisti in procesul politic – oameni apropiati lui Saddam Hussein. Se lucreaza intens cu oameni gen Ahmed Chalabi. US negociaza in stinga si-n dreapta precum un boss mafiot din Chicago. Dar sansele de a obtine cel mai bun rezultat in Irak este de a diviza comunitatea sunnita între jihadisti si baatisti si apoi sa foloseasca baatistii ca o contra-pondere fata de siiti – dar fara a-i aliena pe acestia din urma. Iar aceasta seamana teribil cu mersul unui acrobat pe sirma iar Bush nu a facut-o prea rau pina acum. Razboiul in sine a devenit un spectacol marginal. Trupele US nu sunt acolo ca sa cistige un razboi ci ca un garant in procesele si negocierile politice. Iar numarul trupelor americane stationate in Irak nu este deloc relevant. A le dubla nu ar ajuta prea mult iar a le injumatati nu are cum sa faca lucrurile mai dificile. A trecut demult timpul unei solutii militare.
Problemele si discutiile aproape isterice de la Washington se reduc la una singura: credibilitatea. In toate negocierile singura valuta forte pe care conteaza americanii este capacitatea lor de a ameninta diversele factiuni si apoi de a garanta rezultatul negocierii. Exista sanse bune ca un acord sa poata fi atins in termeni rezonabili – poate ca nu toata violenta sa fie oprita dar cel putin redusa substantial.
Cum s-a mai afirmat, problema Administratiei Bush este inabilitatea de a articula realitatea. Statele Unite nu urmeaza cursul planificat. De fapt, planul din 2003 s-a tot schimbat si modificat, mai mult sau mai putin surprinzator. Dupa ce a comis eroarea fundamentala mentionata mai sus, Administratia a facut o treaba destul de buna in privinta procesului politic – subliniata de alegerile din 15 decembrie – si un guvern fezabil va incepe sa functioneze curind iar trupele US vor incepe sa fie retrase. Ceea ce poate ameninta acest proces este inabilitatea administratiei de a declara ceea ce este evident.
Pozitia administratiei Bush in Irak – desi democratii o fac sa apara ca disperata – este complexa dar nu fara speranta.
Provocarile sunt mai serioase la Washington unde baza suporterilor lui Bush s-a erodat considerabil. Din punctul de vedere al lui Bush, Baghdadul este mai stabil decit Washingtonul. Daca Bush nu isi va redresa pozitia atunci orice este posibil in Irak. Pentru a obtine o stabilitate politica in Washington – si sunt semne pozitive in sondajele de opinie de dupa State of the Union – presedintele va trebui sa admita si sa explice ce se intimpla in Irak.
Si anume, aceea ca negociaza cu inamicul.
Sursa:
Stratfor Geopolitical Intelligence Report – George Friedman (Nov 2005)