ANCULIA MOISE
Unul dintre neajunsurile grave, generatoare de multă suferinţă, de boală şi uneori de moarte, a fost lipsa programată a unei autorităţi necesare instaurării unei ordini minimale în cadrul celulelor mari din închisorile comuniste.
Uneori, cadrele penitenciare impuneau şefi de cameră aleşi dintre turnători, care nu aveau nici o autoritate morală şi care făceau mai mult rău decât bine. Alteori erau intenţionat lăsate fără şefi unele camere, iar cei aleşi de deţinuţi ca şefi nu erau sprijiniţi de temniceri, special pentru a mări haosul şi a face mai grea convieţuirea. Pentru a înţelege de ce era nevoie de şefi de cameră vă prezint unele condiţii existente în aceste camere.
1) În celulele mari convieţuiau 20 până la 240 de deţinuţi, extrem de diferiţi între ei din toate punctele de vedere.
2) Bineînţeles nu existau, în general, paturi sau priciuri pentru toţi. Erau frecvente cazurile când doi sau trei deţinuţi erau înghesuiţi în acelaşi pat. Uneori lipseau paturile sau priciurile cu desăvârşire. Chiar locurile pe ciment erau puţine sau nesatisfăcătoare. Trebuia o artă (şi uneori o autoritate care să se impună) pentru a asigura fiecăruia o palmă de loc pe care, înghesuiţi cu alţii, să o folosească.
3) Rogojini sau paturi erau de multe ori mai puţine decât deţinuţi.
4) Nu se putea evita ocuparea locurilor pe cimentul rece şi adesea umed sub geam sau uşă, locuri care duceau uşor la pneumonie, TBC şi chiar deces.
5) Mâncarea era insuficientă şi se dădea mămăliga sau pâinea în porţii atât de inegale încât fără o reglementare oarecare unii riscau să moară repede de foame.
6) Nevoile se făceau în tinete, de multe ori în mijlocul camerei, iar cei care ajungeau să-şi aibă locurile lângă ele riscau să se culce în murdărie şi umezeală.
În aceste condiţii, fără un minim de ordine, mulţi (cei slabi şi neajutoraţi) ar fi ajuns să nu poată supravieţui.
Pentru o înţelegere şi o exemplificare a celor spuse vă redau o întâmplare. Într-o celulă de la Gherla (5 sau 6 metri) eram înghesuiţi 46 de deţinuţi, dormind toţi, dacă asta se putea numi dormit, pe cimentul gol. Majoritatea erau oameni în vârstă, mulţi bolnavi şi neajutoraţi. Printre noi era un mecanic de avion (Barbu, dacă îmi amintesc bine) relativ tânăr, puternic, un om dur ca să folosesc un eufemism, condamnat pentru trecerea frauduloasă a frontierei. După vreo două zile de convieţuire şi după ce şi-a dat seama de situaţie, acesta m-a chemat la o discuţie.
Mi-a spus: „Îţi dai seama că suntem supuşi unui regim de exterminare. Noi doi suntem cei mai tineri şi mai puternici. Dacă ne înţelegem şi trecem peste prejudecăţi şi peste aberaţiile unor reguli, aşa-zise echitabile, putem să supravieţuim. Ne vom asigura porţii de mâncare mai bune, locuri mai calde, paturi şi rogojini suficiente. Ar fi o mare prostie ca noi, care avem în faţă viaţa, să o sacrificăm de dragul unor bătrâni neputincioşi care sunt sortiţi oricum unei morţi rapide. Sper că vei avea înţelepciunea necesară ca să mă urmezi. Dacă nu, te avertizez că voi lupta cu toate puterile şi metodele, inclusiv prin delaţiune, contra voastră.”
Bineînţeles am respins „oferta“ şi cu ajutorul unei solidarităţi spontan realizate am impus un minim de reguli. Toţi cei 46 de locatari ai celulei cu pricina am fost transferaţi la penitenciarul de la Galati. Primul care s-a îmbolnăvit grav dintre noi a fost Barbu. A făcut o infecţie urâtă la abdomen şi starea lui se înrăutăţea văzând cu ochii. M-a chemat şi, cu groaza morţii în ochi, mi-a spus: „Te implor, treci peste ce ţi-am spus şi ajută-mă să ajung la infirmerie.” Riscând să fiu brutalizat şi pedepsit, am bătut disperat cu bocancii în uşă, cerând doctorul. Am fost însă înjurat şi ameninţat, dar până la sfârşit, la insistenţa mea, pe Barbu l-a văzut un infirmier. Şi-a dat seama de situaţie, dar l-a mai lăsat două zile în celulă.
Probabil a socotit cât mai rezistă.
Cu glasul stins şi disperarea în ochi, Barbu mi-a spus: „Iartă-mă, în numele tuturor celor pe care i-am nedreptăţit.” L-am asigurat de toată dragostea noastră creştinească. La o zi după ce a fost scos din celula noastră, l-am văzut printre crăpăturile oblonului, pe un cărucior, cu picioarele înainte, dus la o groapă fără nume şi fără cruce la cimitirul penitenciarului.
Într-o altă celulă din Jilava, în care erau încarceraţi 10 deţinuţi, o situaţie similară a avut loc. Printre deţinuţii de aici, în general în vârstă şi bolnavi, s-a nimerit a fi un hamal din Constanţa, tânăr şi puternic, care, cu complicitatea tăcută a conducerii închisorii, îşi teroriza colegii de cameră.
Permisiunea de a teroriza colegii de cameră era insinuată prin diferite metode de Securitate, dar aşa cum vom vedea din ceea ce s-a întâmplat şi aici, spre lauda lor, de multe ori la oamenii simpli, în general temnicerii fără prea multe grade, bunul simţ triumfa împotriva acestor ordine viclene.
Era o cutumă printre noi ca, ţinând seama de limita de jos a alimentaţiei necesare supravieţuirii ce se dădea şi de diferenţele uneori mari între porţiile de pâine sau de mămăligă, să se respecte o anumită ordine în care deţinuţii să-şi aleagă porţia. În fiecare zi se modifica o treaptă, astfel încât în atâtea zile câţi oameni erau în celulă, fiecare să se perinde prin toate poziţiile.
În celula de la Jilava despre care scriu, la un moment dat este introdus Anculia Moise. Anculia Moise era un ţăran din Teregova (în Munţii Banatului). L-am cunoscut ulterior bine pe Anculia Moise cu care am stat în aceeaşi celulă luni de zile. Mi-a fost unul dintre prietenii cei mai buni pe care i-am avut în cursul detenţiei. Anculia Moise era un om cât un munte, de o putere proverbială, cunoscut în toate satele din munţii lui dragi. Puterea lui era egalată numai de sufletul lui nobil, de simţul lui de dreptate. Niciodată nu l-am surprins să profite de puterea lui. Fusese luptător anticomunist în munţi. A fost prins de Securitate, care a utilizat în acest scop şantajul. A fost întemniţată soţia lui, care avea trei copii mici, şi supusă torturilor. Pentru eliberarea ei, Moise Anculia a fost obligat să se predea.
Începând cu momentul arestării, era într-un ianuarie, Anculia Moise a fost supus unor torturi de neimaginat (unghii smulse, degete zdrobite, etc.) pentru a spune unde era sălaşul camarazilor săi de luptă. Sălaşul acesta era un adăpost săpat în stâncă, unde luptătorii se adăposteau mai ales în timpul iernii. Anculia mi-a spus că exista o cutumă, cu sfinţenie respectată, ca în preajma zilei de 21 rnartie, indiferent dacă exista un risc, sălaşul să se mute în alt loc. „Deci – mi-a spus Anculia – eu trebuia să rezist, orice s-ar întâmpla, până în 21 martie.”
Şi a rezistat ajungând o epavă: unghii smulse, hernie, oase zdrobite. „În 21 martie m-am prefăcut că sunt învins de torturile lor şi mi-am manifestat dorinţa de a le spune unde este sălaşul căutat” – mi-a spus Anculia. A fost dus cu un regiment întreg la faţa locului. Au încercuit sălaşul cu mitraliere. Au găsit locul părăsit, dar cu semne evidente că a fost de curând locuit. Aceasta l-a salvat pe Anculia. Torturile mari au încetat şi el s-a refăcut încet, având un organism într-adevăr de oţel.
Şi acum revenim la momentul în care Anculia Moise este introdus în celula cu pricina de la Jilava. Vine pâinea! Se procedează cu ritualul consacrat la împărţirea ei. Primul care alege este Vasilache al nostru, derbedeul din portul Constanţa, şi ultimul, aşa cum era obiceiul, Anculia, recent intrat în celulă. A doua zi, acelaşi scenariu, şi spre uimirea lui Anculia, tot Vasilache vrea să aleagă primul. Atunci Anculia spune: „Domnule Vasilache, dumneata ai ales ieri primul, azi eşti ultimul.” „Tu să nu te amesteci dacă nu vrei să te dau pe mâna paznicului” i-a spus Vasilache. Anculia a tăcut, s-a apropiat liniştit de Vasilache, l-a prins de pieptul zeghei, l-a ridicat un metru de la pământ şi l-a proiectat cu putere în soba care era la distanţă de trei metri. Omul s-a izbit cu putere de sobă şi s-a prăbuşit la pământ. În clipa aceea s-a deschis vizeta şi temnicerul a spus: „Bravo, mă, bine i-ai făcut!” De atunci a fost pace în celulă.
Am ajuns într-o celulă circa 130 de oameni, printre care şi Anculia Moise cu care, aşa cum am spus, m-am împrietenit, preţuindu-l în mod deosebit. În celulă era un grup de „docheri” din Constanta arestaţi pentru favorizarea trecerii frauduloase a frontierei. Încercarea de a instaura o ordine şi de a ajuta pe cei bolnavi şi slabi se izbea de rezistenţa acestui grup de aşa-zişi docheri.
Oamenii din celulă m-au ales şef de cameră, deşi nu aveam autorizaţia paznicilor şi deci nici pârghiile de constrângere. Nu aveam decât eventual autoritatea morală. Puţin faţă de docherii noştri. Am încercat să stabilesc câteva reguli simple, dar foarte necesare. Am adunat în jurul meu pe toţi locuitorii camerei şi am început „şedinta”. „Cine te-a pus, bă, să ne comanzi pe noi?” s-a auzit din grupul docherilor o voce. „Nu te băga. Ştim noi ce avem de făcut.” Deşi toţi deţinuţii afară de „docheri” mă sprijineau, lipseau evident mijloacele de impunere a ordinii. Eram disperat. În momentul acela, în spatele meu, înalt şi lat cât peretele, a apărut Anculia care mi-a spus cu glas liniştit, dar răspicat: „Domnule Boilă, nu discuta. Stabileşte numai regulile drepte pe care le vrem noi, cei de bună credinţă. Restul lasă-l în seama mea.” Anculia avea deja o reputaţie bine stabilită. Toţi au tăcut şi ordinea – atât cât putea să fie – s-a stabilit în celula noastră.
Una dintre primele reguli stabilite a fost următoarea: făceau de serviciu – curăţenie, golirea tinetelor, aducerea apei – câte doi pe zi, dar numai cei apţi, pe care i-am stabilit de comun acord. În felul acesta, cei bolnavi şi slabi nu mai erau lipsiţi de puţina hrană pe care altfel erau obligaţi să o împartă cu cei care făceau în locul lor de serviciu.
A intervenit ceva care mi-a prilejuit – acum pot să spun fără să-mi pierd plata adevărată, pentru că protagoniştii sunt în mare parte „dincolo” şi nimeni nu mă mai poate răsplăti cu nimic – să fac cea mai mare faptă de milostenie din viaţa mea, care mi-a dat o mulţumire pe care nu o pot uita şi pe care n-aş da-o pentru nimic în lume.
Closetul, care iniţial fusese cu apă curgătoare, era în mijlocul camerei, servind peste 130 de oameni. Cabina în care fusese iniţial WC-ul avea de mult pereţii demolaţi, separarea de restul camerei se făcea cum se făcea, printr-un aşa-zis panou de placaj. Ei bine, WC-ul s-a înfundat şi cum cei 130 de oameni nu puteau fi opriţi de a ieşi afară, el s-a umplut repede, ameninţând, dacă nu chiar începând să se reverse în cameră. N-aveam scule pentru intervenţie. Dacă ceream sprijin temnicerilor ne alegeam numai cu înjurături. Sarcina de a desfunda closetul, cum necum, revenea celor care erau de serviciu în ziua aceea şi de serviciu era în ziua aceea Moise Anculia. Puteai să-i ceri lui Anculia să poarte pe umeri un car cu fân ori să mute o stâncă dintr-un loc într-altul, dar era incapabil să-şi învingă scârba în faţa chiuvetei plină până la refuz. El, care pentru nimic în lume nu voia să refuze a-şi face datoria era pus în faţa unei situaţii cu adevărat imposibile. L-am văzut îngălbenindu-se şi tremurând tot a şoptit: „Ce mă fac? Nu pot să curăţ closetul fără să-mi vărs toate maţele.” Aşa cum mi-a mărturisit ulterior, era pus în situaţia pentru el mai grea într-un fel decât cea din timpul torturilor. M-am apropiat de el şi i-am spus: „Nu te necăji, bade Anculia, fac eu treaba asta.“ „Dar nu se poate pentru nimic în lume să vă las să faceţi dumneavoastră această treabă murdară în locul meu.“ „Ba o să mă laşi, bade Anculia, că eu sunt aşa constituit că nu mă deranjează asta.“
Ispita era prea mare aşa că Anculia m-a lăsat. Mi-am dat jos haina şi cămaşa şi, fără să ştiu bine ce voi face, am pus mâna până la umăr în murdărie şi… am dat de ceva ca de o bucată de zeghe. Dintr-o dată am auzit un zgomot – cel mai frumos pe care l-am auzit vreodată. S-a produs o absorbţie puternică şi closetul s-a golit într-o clipită.
Ca din pământ au apărut vase cu apă, plus un săpun parfumat care nu ştiu prin ce minune a scăpat de la percheziţie.
M-am spălat o jumătate de oră şi mulţumirea mea nu putea fi întrecută decât de cea a lui Anculia. Şi totuşi nu! A mea a fost mai mare pentru că întotdeauna este mai plăcut să dai decât să primeşti.