Eram la penitenciarul Galaţi circa 120 de deţinuţi într-o celulă relativ mai mare. Era o perioadă mai liniştită: bătăile şi diferitele forme de teroare erau mai puţin virulente. În aceste condiţii, ceea ce umplea capacitatea noastră de suferinţă era dorul de cei dragi, de libertate, şi foamea. Ne strângeam spre seară câţiva dintre noi şi făceam rugăciuni, rozarul în general, şi de asemenea ne împărtăşeam diferite experienţe şi cunoştinţe. Printre noi era un avocat din Iaşi, Panaitescu, mai în vârstă decât noi ceilalţi.
Era un om deosebit, cu multă credinţă, înţelepciune şi experienţă de viaţă. Ne uitam cu drag la el şi cu puţină invidie, văzând cât de liniştit şi de superior suporta foamea.
Într-o seară ne-a chemat pe „patul de sus” unde ţineam conferinţele şi ne-a spus: „Vreau să vă împărtăşesc ceva din viaţa mea de deţinut. Când am fost arestat aveam o mare încredere în mine, în capacitatea mea de a suferi mizeria vieţii de puşcăriaş, de a trăi olimpic teama, foamea şi frigul. A urmat după trei luni criza foamei pe care sigur o cunoaşteţi cu toţii: foamea tisulară, psihică, suferinţa mortificării permanente a instinctului de conservare, alarma ca în faţa morţii, cu un cuvânt foamea care nu are nici o legătură, nici o asemănare cu pofta mare de mâncare după o zi, două de nemâncat.
Această foame mă subjuga, mă făcea să sufăr şi mă umilea teribil.
M-am rugat cu fervoare lui Dumnezeu să ia de la mine acest pahar umilitor, preocuparea continuă şi alarma generală faţă de care durerea permanentă de cap era floare la ureche. Dar n-am putut alunga de la mine acest chin nici o secundă… Până într-o seară când mi-am amintit cuvintele lui Iisus: „Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan, 6-35). Şi de asemenea: „dar cel ce va lua din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică” (Ioan, 4-14).
M-am gândit atunci că eu am apa vie pe care mi-a dat-o Iisus şi hrană suficientă, trebuie numai să las şi pe alţii să se sature cu ele. M-am hotărât să dau jumătate din porţia mea de pâine unuia mai necăjit decât mine. Gândul m-a speriat pentru moment: dacă fară să înjumătăţesc porţia eram în pragul inaniţiei, ce va fi dacă dau jumătate din ea. Dar am alungat imediat ispita.
Dimineaţa când am primit pâinea, am dat jumătate din ea celui cu care împărţeam patul, bolnav de TBC. De atunci, au trecut 5 luni; nici o singură zi, nici o clipă, nici o oră nu am mai simţit foamea. Sunt sătul şi fericit.” De fapt am înţeles că foamea, frigul, lipsurile de tot felul, nu sunt decât prilejuri de manifestare a vieţii adevărate: legăturile de dragoste dintre noi, manifestările de dragoste cuprinzând întreg câmpul existenţei noastre sunt rostul însuşi al vieţii care nu se va sfârşi niciodată.
…
Îmi vine în minte cel mai bogat festin pe care l-am mâncat în viaţa mea. Eram în lagărul de muncă forţată de la Salcia, în Miercurea Mare a Sfintelor Paşti din 1960. Am fost dus împreună cu alţi doi deţinuţi să facem curăţenie în popota cadrelor militare care ne păzeau. Cel ce ne-a dus aici era un gradat oarecare pe care nu l-am mai văzut până atunci. În sala de mese erau câteva coşuri în care se puseseră resturile de pâine de la masa cadrelor. Gradatul care ne supraveghea a avut ordinul să nu ne lase să mâncăm nimic din resturile existente care trebuiau date la porci.
Călcând consemnul şi riscând să fie pedepsit, sub invinuirea de pactizare cu bandiţii, duşmanii poporului, din milă, ne-a arătat coşurile cu resturile de pâine şi ne-a spus: „Repede, să nu vă vadă nimeni!” N-a fost nevoie să insiste: cât ai clipit din ochi, trei coşuri cu resturi de pâine s-au topit.
A fost cel mai bogat festin din viaţa mea. Nici o altă mâncare, nicicând, nu mi-a plăcut şi nu mi-a căzut mai bine decât aceste coji de pâine. Bucuria noastră a fost întregită de gestul acelui gradat, constituind o oază de bunătate în păienjenişul de ură ţesut cu sârg de Securitate.