CUVÂNT ÎNAINTE
Experienţa atât de insolită, trăită în închisorile comuniste de o bună parte a societăţii noastre, după 1946, considerată ca o sursă de învăţătură şi semnale de alarmă pentru generaţiile viitoare, este bine – în opinia multora – să fie împărtăşită de cei care au trecut prin „agora” împrejmuită de sârmă ghimpată.
De aceea am fost somat şi eu, de prieteni şi cunoscuţi, să-mi fac datoria şi să scriu. Le-am explicat, în general fără succes, deşi mărturisesc cu toată sinceritatea că nu există nici o umbră de falsă modestie în tot ce am spus, că nu am nici talent şi nici mai ales vocaţie de povestitor şi nici o memorie bună a lucrurilor şi oamenilor pe care i-am întâlnit, aşa cum am admirat la cei care au scris despre peripeţiile din închisoare.
Până la urmă însă, cu inconsecvenţa anilor pe care îi port în spate şi din motivele pe care le voi arăta în continuare m-am hotărât să povestesc unele întâmplări din închisoare, deşi considerentele pe care le-am invocat pentru a nu scrie rămân in picioare.
Am facut bilanţul întâmplărilor care mi-au rămas mai viu în amintire şi am constatat un lucru paradoxal: din acest iad comunist, aşa cum pe bună dreptate 1-au numit cei care i-au cunoscut dogoarea, nu mi-au rămas în relief decât momente de bucurie, în orice caz de lumină.
Mă simt oarecum vinovat pentru evocarea acestor momente luminoase faţă de cei care şi-au pierdut viaţa, în orice caz tinereţea, în acea mlaştină de tristeţe încrâncenată.
Dar am pentru această poziţie două justificări solide. În primul rând trebuie să amintesc, ca o primă scuză, ceea ce a scris un gânditor, îmi scapă numele, (iată o exemplificare a ceea ce am afirmat la început privind memoria mea), care spunea că norocul oamenilor este că suferinţele se înscriu ca şi cuvintele pe nisip – vânturile şi ploile le şterg – în timp ce bucuriile se încrustează în suflet asemenea cuvintelor scrijelite pe stâncă, rezistând timpului.
În al doilea rând, toate experienţele împărtăşite, deşi le-am consemnat pentru componenta lor luminoasă, sunt, pentru cei care ştiu să citească printre rânduri, fructul unor suferinţe care, ca toate suferinţele din lume, sunt încărcate de puternica dorinţă de a scăpa de ele şi au purtat şi poartă pe frontispiciul lor rugăciunea: „ Doamne, ia de la mine acest pahar”.
Scriu aceste rânduri în primul rând pentru copiii mei şi mai ales pentru nepoţii mei, dorind să se împărtăşească de aceste experienţe cu partea lor de lumină, fară să cunoască şi latura lor întunecoasă.
Dar oare este posibil aceasta? Este posibil ca suferinţa trăită de bunicul lor să le deschidă încăperi care prin natura lor presupun în prealabil asceză personală? Cred că omeneşte aceasta este imposibil, dar ceea ce este imposibil la oameni este posibil la Dumnezeu.
Mă rog deci Celui Atotputernic să umple de putere aceste cuvinte, scrise exclusiv din dragoste, dragoste care toate le poate, şi să permită ca suferinţa noastră, a celor care am trecut printre gratii, să fie şi în beneficiul copiilor, nepoţilor şi tuturor acelor care vor citi aceste rânduri, făcându-i să împărtăşească bucuria cuprinsă în ele cu plata în contul exclusiv al bătrânilor care îi iubesc aşa de mult.
În concluzie, rugămintea pe care o adresez lui Dumnezeu la începutul acestor rânduri, pentru generaţiile viitoare ale neamului meu, este:
„Doamne, nu le da lor suferinţele temniţelor comuniste, dar fă-i să beneficieze de lumina care s-a strecurat, pe furiş, printre gratii.”
INIMA ÎNFRÂNTĂ ŞI SMERITĂ, DUMNEZEU NU O
VA URGISI (PSALM 50)
N-aş putea să vă împărtăşesc acum din experienţele mele din închisoare dacă Dumnezeu, la mijlocirea Maicii Domnului, nu mi-ar fi ascultat o rugăciune fierbinte pe care I-am adresat-o înainte de a fi arestat.
Să mă explic.
O împrejurare ieşită din comun, care pentru mine poartă însemnele Providenţei, m-a făcut să aflu în 1950 despre unul din cele mai cumplite fenomene care s-au petrecut în secolul nostru, şi îndrăznesc să spun, unic în istoria omenirii.
Un prieten de-al meu, Ionel Pop, a fost eliberat din închisoarea Piteşti după ce a trecut timp de o lună prin experienţa demascărilor. Şocul pe care l-a suportat l-a facut să nu se mai poată echilibra decât greu şi în timp şi să nu-şi poată depăşi frica intrată în oase. Dar până la urmă, nevoia de a se elibera de povara grea a suferinţelor trecute, dar mereu prezente în sufletul său rănit, a fost mai puternică şi chemându-mă la o plimbare pe stradă (zidurile au urechi), mi-a destăinuit experienţa prin care a trecut, despre care nu a îndrăznit să spună nimic, nici măcar mamei sale.
De atunci, mai ales în timpul peregrinărilor prin diferitele temniţe, am cunoscut mai mulţi tineri care au trecut prin acea experienţă, mai mult sau mai puţin taraţi psihic şi am putut reconstitui oarecum grozăvia demascărilor.
Au fost puşi în aceeaşi celulă tineri condamnaţi pentru rezistenţa lor la înrobirea ţării bolşevismului sovietic (aleşi mai ales dintre cei mai dârji) şi o mână de deţinuţi prelucraţi în prealabil pentru a fi torţionarii colegilor lor (unii cooperanţi de la bun început, alţii numai în urma unor chinuri şi presiuni la care nu au rezistat). Acestora li s-a ordonat, creându-li-se toate condiţiile necesare (inclusiv intervenţia armată a paznicilor în cazul în care disperarea îi făcea pe cei supuşi la chinurile demascării să riposteze) să supună pe colegii lor (bandiţii, cum îi numeau) la chinuri inimaginabile pentru a accepta colaborarea cu cei deja „reeducaţi”.
Această colaborare însemna parcurgerea următoarelor etape:
– autodemascarea; recunoaşterea că sunt bandiţi, trădători, corupţi, imorali şi detalierea în amănunt a tuturor acţiunilor „duşmănoase” săvârşite împotriva regimului;
– demascarea tuturor celor împreună cu care au făcut aceste fapte duşmănoase: părinţi, fraţi, rude, prieteni, cunoscuţi;
– participarea activă la chinuirea altor colegi de suferinţă care intrau în moara criminală a securităţii;
– participarea, acum aşa-zis de bună voie (după ce au fost în prealabil chinuiţi să o facă) la mimarea unor acte de cult culminând cu consumarea, din potire improvizate, a fecalelor şi vomelor „adorate” ca fiind Sfânta Împărtăşanie;
– o parte din cei „demascaţi” erau aduşi în celulă prin intermediul organelor de securitate care primeau (pe foi de hârtie excepţional puse la dispoziţia „reeducaţilor”) toate aceste mărturisiri; o dată ce aceşti noi veniţi erau supuşi chinurilor prin care trecuseră şi vechii demascaţi, acestora li se închidea cercul de foc al conştiinţei şi certitudinii că sunt cauza suferinţelor lor, făcând grea, dacă nu imposibilă, recâştigarea păcii şi a bunei conştiinţe.
Am avut prilejul, aşa cum am mai spus odinioară, să stau în celulă cu unii care au trecut prin acest infern. Multe dintre rănile lor s-au cicatrizat, chiar dacă nu s-au vindecat de tot, dar cea care rămânea ca o rană vie în sufletul lor era durerea că au fost cauza suferinţei colegilor lor demascaţi de ei. În zadar încercam să-i conving – de altfel de un lucru adevărat – că nu erau responsabili de ceea ce au făcut, mărimea grozăviilor prin care au trecut, suferinţele inimaginabile la care au fost supuşi cei „demascaţi” de ei, diferenţa dintre rezistenţa de care au crezut că vor fi capabili şi cea reală, care întotdeauna era mai mică, îi făceau refractari la vindecare. Orice le spuneam, această diferenţă era simţită ca o vină grea, mărită încă de orgoliul rănit, astfel că am avut întotdeauna impresia în faţa lor că sunt plini de răni mai oribile şi mai nevindecabile decât lepra.
În consecinţă, sau orgoliul rănit triumfa, găsind justificare la crimele oribile la care au participat, sau în cele mai multe cazuri ajungeau la imposibilitatea de a se ierta pe ei înşişi, ceea ce ducea la dezechilibre psihice, uneori la psihoze grave.
Nu cred că poate exista o crimă mai mare, ţinând seama de suferinţa provocată, decât ceea ce s-a făcut cu aceşti tineri. Suferinţele sufleteşti diabolic provocate şi întreţinute au depăşit cu mult suferinţele fizice la care au fost supuşi şi care la rândul lor depăşeau orice imaginaţie a unui om normal constituit.
Cu cât aceşti tineri au fost mai dârji, mai generoşi, mai capabili de sacrificiu, cu atât căderea a fost mai cumplită. Şi matematic nu se putea ajunge decât la cădere, chinurile fiind provocate de cei cu care se aflau împreună în aceeaşi celulă ziua şi noaptea. Pe măsura ce timpul trecea, foamea, frigul, suferinţele fizice slăbeau rezistenţa organismului care, la rândul lui, era suportul rezistenţei nervoase şi morale până în momentul în care echilibrul se rupea şi omul ceda.
L-am intrebat pe Bauman, un coleg de celulă care a trecut prin experienţa demascărilor: „Spune-mi, au fost tineri care au rezistat până la sfârşit?” „Da, mi-a spus el, cei care au avut «norocul» să moară în primele zile de chin.”
…
Eu am fost arestat de patru ori în perioadele cele mai critice, am trecut prin şase anchete, am fost din categoria cea mai indicată pentru a fi introdus în moara demascărilor. Cum am scăpat? Lumea este condusă prin cauze secunde pe care în anumite limite le putem cunoaşte. Există, desigur, o serie de întâmplări din această categorie care pot „explica” de ce şi cum am scăpat din infernul demascărilor prin care, dacă treceam, desigur nu mai puteam sta acum la masa de scris.
Şi totuşi eu ştiu că există în această privinţă nu numai pseudoexplicaţii, ca împrejurările de care am amintit, ci şi o explicaţie adevărată, o cauză eficientă.
Aşa cum am arătat deja, eu am aflat de la prietenul meu, Ionel Pop, despre fenomenul reeducării de la Piteşti. Fiind ameninţat din plin să fiu rearestat, am realizat în adevăr cu umilinţă veritabilă (de altfel în faţa lui Dumnezeu umilinţa ipocrită nu are câştig de cauză), că rezistenţa mea morală la presiunile celor fară Dumnezeu, limitată de suportul fizic, este oricând posibil să fie depăşită de presiunile practic nelimitate la care puteam fi supus. Şi atunci m-am rugat: „Doamne, eu ştiu că sunt slab şi că nu voi putea rezista la chinurile la care oamenii diavolului mă vor supune. Dar eu vreau să rezist împotriva lor şi nu există altă posibilitate decât ca Tu, în mare mila Ta, să opreşti presiunea lor întotdeauna înainte ca eu să ating limita mea de rezistenţă. Deci nu-mi da decât atâta suferinţă câtă pot duce fără să cad. Opreşte chinurile la limita rezistenţei mele.” (Imediat mi-a venit în minte că, dacă şi cu cât rezistenţa mea este mai mică – bineînţeles dacă există bună credinţă – cu atât şi pragul chinurilor va fi mai mic.) Şi aşa a fost.
Prin meandrele temniţelor şi anchetelor am trecut ca prin minune, scăpând de demascare şi simţind mâna Providenţei de câte ori foamea, frigul, singurătatea sau teroarea ameninţau să mă încovoaie.
Evocând acum ce am aflat despre fenomenul demascării, persistă în mine o întrebare grea, pertinentă şi pentru clipa de faţă. Cine a organizat şi în beneficiul cui această inimaginabilă suferinţă a sute, poate mii de tineri? O justificare politică nu există. Ar trebui să considerăm tot aparatul politic şi de securitate lovit grav de oligofrenie, dacă ar fi considerat ei că aceste inimaginabile suferinţe erau într-un fel oarecare necesare sau că serveau cauza puterii comuniste. Şi atunci de ce?
Singura explicatie posibilă este aceea că oameni satanizaţi au organizat toată această „demascare” de dragul strict al suferinţei, al sacrilegiului şi al păcatelor pe care le-au prilejuit. Cine au fost aceia? Ar fi trist şi ridicol să facem şi noi aşa cum cu rea credinţă au facut autorităţile comuniste când au organizat mascarada procesului acestui fenomen, acuzând pe X sau pe Y că, profitând de neglijenţa în serviciu a unor cadre, au chinuit sau omorât pe Z sau N. Este evident că acest fenomen nu putea fi organizat decât de cele mai înalte autorităţi comuniste din ţară şi mai ales din Uniunea Sovietică. Dar oare chiar ei au putut şi au avut interesul politic să facă acest lucru?
Există o întrebare care ne poate pune pe urma adevărului. Cum este posibil ca cel mai nociv, cel mai cumplit fenomen criminal, să nu fi fost judecat de tribunalele naţionale şi internaţionale? Şi ar fi fost uşor de depănat firul fărădelegilor. Nu există decât o singură explicaţie posibilă: forţe satanice, în înţelesul strict al cuvântului, din vest şi din est, au organizat cu bună ştiinţă sacrificarea societăţilor creştine, însă cu metode diferite în vest şi est. Faptul că aceste forţe au împiedicat ca adevărul cumplit al demascărilor să fie măcar proclamat şi înfierat, dacă nu pedepsit, arată că ele continuă să domine politica spaţiului euro-atlantic.
Societăţile noastre, structurate iniţial creştin, sunt lovite de Satan prin droguri, distracţii degenerate, sexualitate liberă, cu consecinţe imediate – distrugerea familiei şi transformarea credinţei creştine vii în manifestări superstiţioase păgâne. Fenomenul Pitesti n-a fost decât un vârf al icebergului satanic, protejat astăzi de slugile lui, pentru ca opera de distrugere a societăţilor creştine să continue.
Dar noi să ne întoarcem la ale noastre, oricât de mici şi neînsemnate ar fi ele în faţa grozăviilor pe care, dacă suntem cât de cât lucizi, le putem întrezări, şi să încercăm să beneficiem de câteva raze de lumină pe care intervenţia Maicii Domnului, la rugăciunea noastră umilă, le-a protejat împotriva săgeţilor otrăvite ale lui Satan.