Nu mai intreb de ce atata lume-a devenit atat de-avara
in sentimente si in tot ce-i inconjoara,
cuvinte dure se arunca mult prea des doar intr-o doara,
o draga lume-noata intr-o mare-amara.
Unii au invatat doar sa pluteasca,
altii ajung in larg si se scufunda,
mai sunt si cei care ajung pe mal falosi si mari,
insa raman doar singuri, mai amari
in patratelul lor de ghimpi si de pelin.
Nu caut rime-acum, nici ritmuri in cuvinte-alese
ce ar impresiona lumea selecta,
nici stilul ce m-ar inalta pe-un pedestal artistic
nu ma gaseste, iar eu n-am stare-acum sa-l caut.
Scriu, tac, scriu, privesc printr-o fereastra aburita,
dintr-un imbold uman astern multe cuvinte pe-o coala de orez,
salvez poate cativa copaci,
alin vreun suflet langa mine sau departe,
doar ganduri bune vreau sa alaptez.
Raman nedumerita deseori, ma-nalt in meditare,
aleg sa cant acelasi tril duios,
de mult il fredonez in vise si in lumea larga.
Incerc sa nu ma las ademenita-ntr-un cosmar
invaluit cu grija in polei.
Poate mai am o zi, poate mai am un an sau inc-o viata,
se pare ca-i de-otel aceasta ata in care-atarn
dar deseori o simt ca pe un nylon
topindu-se in focul razbunarii, al patimei, al indolentei.
Adela-Adriana Moscu, 30 Ianuarie 2006, SUA