Motto: \”Întrucât opera care te intereseaza sta întreaga înaintea d-tale – spre a fi înteleasa, gustata si criticata -, ce nevoie mai are de date biografice despre autorul ei, decât ca e nascut atunci si acolo traieste înca, pâna când o muri, în cutare loc. Ba, eu cred ca si asta e de prisos…\” (Dixit Caragiale).
În ziua de 30 Ianuarie 1852 venea pe lume Ion Luca Caragiale – iata 153 ani…în satul Haimanale-Prahova, fiul lui Luca (secretar al Mânastirii Margineni) si al Ecaterinei. Astazi satul poarta numele marelui dramaturg. I.L.Caragiale a urmat primul an de scoala între anii 1859-1860 la Ploiesti, deprinzând scrisul si cititul de la preotul Marinache si dascalul Haralambie de la Biserica Sf.Gheorghe. Tatal devenind avocat la Ploiesti, fiul continuând cursurile clasei a II-a la Scoala Domneasca nr.1 din Ploiesti, avându-l ca învatator pe Bazil Dragosescu, caruia i-a pastrat amintiri minunate, printre care si vizita emotionanta a lui Cuza Voda. Obtinând Certificatul de absolvire al cursului primar, continua sa frecventeze Gimnaziul \”Sf.Petru si Pavel\” din Ploiesti. Începând cu anul 1868 a urmat cursurile de mimica si declamatie de la Conservatorul din Bucuresti, pe care le preda unul din unchii sai, anume Costache Caragiali. La vârsta de 18 ani este copist la Tribunalul Prahova, asa cum a dorit tatal sau, dar dupa scurt timp tatal decedând, I.L.Caragiale paraseste functia, fiind destituit, ramânând singurul sustinator de familie, al mamei si surorii sale Lenci.
În 1871, este angajat ca sufleur si copist la Teatrul National din Bucuresti, iar în 1873 începe cariera de gazetar la revista GHIMPELE, continuând ca /girant responsabil/ la ziarul ALEGATORUL LIBER, apoi redactor al CLAPONULUI, editeaza ziarul NATIUNEA ROMÂNA, colaboreaza la gazeta TIMPUL, având colegi pe Eminescu si Slavici. Traduce din franceza tragedia în versuri ROMA ÎNVINSA de Al.Parodi, reprezentata în ziua de 21 Mai 1878 pe scena Teatrului National din Bucuresti. În acelasi an a participat pentru prima oara la o întrunire a Societatii JUNIMEA, iar în toamna aceluiasi an, Titu Maiorescu l-a luat la Iasi, pentru a citi piesa, ramasa celebra si în zilele noastre, O NOAPTE FURTUNOASA.
Între 1881-1883 este revizor scolar în judetele Neamt, Suceava si Arges,Vâlcea, urmând ca în 1884, în ziua de 13 Noiembrie, sa aiba loc premiera capodoperei sale dramatice O SCRISOARE PIERDUTA, în acelasi timp fiind si functionar al Regiei Monopolurilor. În 1885 a avut loc premiera comediei D-ALE CARNAVALULUI, fiind si profesor suplinitor la Liceul \”Sf.Gheorghe\” din Bucuresti. În revista CONVORBIRI LITERARE a aparut studiul COMEDIILE D-lui CARAGIALE, semnat de Titu Maiorescu. În acelasi an se naste Mateiu, fiul natural al Mariei Constantinescu, recunoscut de I.L.Caragiale.
Între anii 1888-89, a fost director general al teatrelor, dar staruintele lui nu sunt apreciate de oficialitati, ca urmare, demisionând. Între timp, moare mama sa Ecaterina, în vârsta de 73 ani. La editura Socec din Bucuresti a aparut volumul TEATRU. Urmeaza casatoria lui cu Alexandrina Burelly, fiica arhitectului italian Gaetano Burelly, cu care întreprinde o calatorie în Italia. În 1890 a avut loc la Nationalul bucurestean premiera dramei NAPASTA. În 1891, apar volumele Teatru si Napasta, considerate de cei în drept \”imorale\” si deci respinse de la Premiul Academiei. În 1892 intrând în conflict cu junimistii, a tinut la Ateneu conferinta intitulata /Gâste si gasti literare/, aparând apoi volumul cu 3 nuvele – Pacat, O faclie de Pasti, Om cu noroc.
În 1893 apare prima serie a /Moftului român/, în acelasi an nascându-se al doilea fiu, Luca Ion, viitorul poet. Deschizând prima sa berarie, I.L.Caragiale, scandalizeaza din nou pe adversari. Au urmat o serie de scrieri, intitulate Schite usoare, Epoca literara, împreuna cu St.O.Iosif, secretar de redactie. A solicitat directia Teatrului National din Iasi, dar primarul timpului N.Gane, i-a refuzat cererea.
În 1901 I.L.Caragiale a fost sarbatorit la Ateneul Român din Bucuresti, cu prilejul împlinirii a 25 ani de activitate literara. Barbu Delavrancea (avocat si scriitor, tatal pianistei si scriitoarei Cella Delavrancea – pe care din fericire am cunoscut-o personal în anul 1972..), precum si Tache Ionescu, îl elogiaza, primind cadou o /pana de aur/. În acelasi an a aparut volumul intitulat /Momente/. La 1 Aprilie 1901 îsi pierde slujba de la Regia Monopolurilor, unde fusese numit registrator în anul 1899, în schimb publica a doua serie din Moftul Român. A fost epoca vestitului proces de calomnie intentat lui I.L.Caragiale, de catre Constantin Al.Ionescu zis Caion, student si publicist, un psihopat care publicase în /Revista literara/ doua articole, sub pseudonimul Caion, în care îl învinuia pe Caragiale ca fiind plagiatorul piesei /Napasta/ dupa un fictiv autor ungur, anume Istvan Kemeny. În 1902, bunul sau prieten Barbu Delavrancea, a pledat stralucit în favoarea lui Caragiale, gazetarul sperjur fiind condamnat în lipsa, dar pâna la urma achitat. Alta lovitura împotriva lui Caragiale: volumul /Momente/ este din nou respins de comisia de premii a ACADEMIEI ROMÂNE.
Atacat mereu de adversari, respins de la premiul Academiei, Caragiale nu-si mai gaseste locul la Bucuresti, motiv pentru care în anul 1904, împreuna cu familia întreprinde o calatorie în Italia, Franta, Germania, stabilindu-se în 1905, cu întreaga familie, la Berlin, ca autoexilat. Acolo a întocmit proiectul noii comedii /Titirca, Sotirescu & Co./, pe care însa nu a terminat-o, considerând ca Teatrul îi adusese, numai necazuri.
Tot timpul a pastrat legatura cu prietenii adevarati din tara, publicând în 1907 /Pamfletul 1907/. Cu toate ca parasise tara, de multe ori facea calatorii în vatra româneasca, inclusiv la Bucuresti. În 1909 a publicat /Kir Ianulea/ în Viata româneasca, apoi în 1910 apare volumul SCHITA NOUA, care cuprinde schite si povestiri scrise în ultimii ani de munca literara.
În anul 1912, la împlinirea vârstei de 60 de ani se afla tot la Berlin, departe de tara. Presedintele Societatii Scriitorilor Români al timpului, Emil Gârleanu, i-a propus sarbatorirea la Bucuresti, dar Caragiale, având motive serioase, a refuzat invitatia pentru sarbatorire, dar expediind bunului si delicatului sau prieten o telegrama, în \”stil caragialesc\”.
În ziua de 9 Iunie 1912 I.L.Caragiale închide ochii la Berlin, o moarte subita, corpul neînsufletit fiind adus la Bucuresti, fiind înhumat în Cimitirul Bellu din Bucuresti, aproape de mormântul prietenului sau Mihail Eminescu.
**********
As vrea sa cred ca nu exista nici un român din tara sau diaspora, indiferent de vârsta, care sa nu fi citit sau vazut, cel putin una din Schitele sau renumitele piese de teatru, jucate pe scenele României, incredibil de autentice si în acest secol XXI! Uneori, ca sa nu zic de cele mai multe ori, am impresia ca \”celebrii nostri politicieni\” au împrumutat pâna si gesturile caragialesti, neexcluzând continutul \”celebrelor\” cuvântari, de cele mai multe ori, fara fond si forma, cu vorbe goale, urmate de \”ovatiile\” înflacarate ale sustinatorilor cauzei, ale celor dornici sa ocupe un \”fotoliu\” confortant în fruntea masselor credule, în care, totusi, VOX POPULI, nu mai are nici o putere.
În continuare, voi reda ad litteram o parere a nemuritorului si regretatului Caragiale, privitor la felul cum vedea el partidul LIBERAL si CONSERVATOR.
\”Sunt în România doua partide, care se exclud unul pe altul: liberalii si conservatorii, rosii si albii, radicalii si reactionarii. Desi nimeni nu tagaduieste ca aceste doua partide în adevar se exclud, parerile în privinta lor se deosebesc. D-l C.A,Rosetti, cel mai competent om în materie de lupte politice, e de parere ca partidul conservator, alb sau reactionar, este o Plevna interna pe care liberalii trebuie sa o combata la moarte si viata. Diletantii politici, din contra, sunt de parere ca aceste doua partide, desi în adevar se exclud, vor acelasi lucru, adica sa ajunga si sa ramâna la putere.
Noi credem ca D-l C.A.Rosetti, cu toate ca este un excelent barbat politic, merge prea departe în judecata sa asupra partidului conservator; cu toate acestea – nu împartasim vederile diletantilor politici. De când fericirile liberalismului s-au revarsat asupra tarii noastre, liberalii si conservatorii mereu se lupta, si, cu deosebire în cursul celor din urma doi ani, ne-au dat destule dovezi ca o sincera si neîmpacata ura îi desparte. O multime de oameni au fost dati în judecata; alta multime a fost perchizitionata; s-a ticluit catastiful de pacate: în sfârsit, pentru ca toate acestea sa se poata face, trebuie sa fie la mijloc o ura sincera, iar pentru ca sa se poate urâ, oamenii trebuie sa aiba motive bine întemeiate.
Trebuie deci sa fie ceva, ce deosebeste pe liberali de conservatori.
Era odata o vreme, când nu erau în tara nici liberali, nici conservatori: erau numai boieri, ciocoi, târgoveti si tarani. D’odata însa se întorc de prin strainatate o multime de tineri, care stiau multa carte, aveau multe aspiratiuni frumoase, dar nu cunosteau tara. Ei cer sa se faca schimbari în asezamintele tarii si aveau tot dreptul sa faca aceasta cerere, deoarece, în adevar, era trebuinta de anumite schimbari.
Din nenorocire însa, acesti tineri nu cunosteau îndestul starea si adevaratele trebuinte ale tarii; astfel cereau niste schimbari, pe care batrânii, ca niste oameni care cunosteau tara, nu le puteau primi ca bune si folositoare. Astfel se produce cea d’intâi lupta politica; tinerii cer schimbari, iar batrânii le raspund: Voim si noi sa facem anumite schimbari, nu însa pe acele, pe care le cereti voi.
Cine sunt însa acesti tineri liberali? Costache Negrea, N.Balcescu, I.Câmpineanu, Ion Eliade Radulescu, Christian Tell, Dimitrie Bolintineanu, V.Alecsandri, Alecu Russo s.a., toti oameni, care astazi sunt, ori, daca ar mai trai, ar fi conservatori: e dar o foarte mare deosebire între liberalii de atunci si liberalii de acum. Alaturea de Misail, Patârlageanu, Holban, P.Ghica etc., Balcescu, Câmpineanu ori Eliade Radulescu niciodata nu s-ar fi luptat.
Liberalii de odinioara voiau niste lucruri, care poate ca nu se potriveau cu starea în care se afla societatea româna; din nenorocire s-au vârît însa printre dânsii niste oameni, cari nu erau deopotriva cu dânsii, oameni, cari voiau niste lucruri, ce nu se potrivesc cu starea niciuneia din societatile organizate de pe fata pamântului. Chiar în anul 1848 era o foarte mare deosebire între acesti oameni si adevaratii liberali, si N.Balcescu înca atunci numea pe conliberalul sau C.A.Rosetti, un tradator.
Daca nu ar fi fost însa acei liberali nobili, care astazi sunt ori ar fi conservatori, niciodata liberalii de astazi nu ar fi ajuns a se rasfata în viata noastra publica; I.C.Bratianu si C.A.Rosetti numai la umbra unor nume adorate au putut sa-si faca meseria lor de samsari politici. Liberalii de astazi au luat însa o mostenire, la care nu au nici un drept. Dorinta acestor liberali era de a da tarii o organizatie, în virtutea careia puterea publica poate sa atârne mai ales de ciocoi si de târgoveti, si gratie sprijinirii ce li s-a dat din partea oamenilor cu greutate la anul 1866, aceasta dorinta li s-a împlinit.
Într-o tara atât de liberala ca România, foarte lesne s-ar putea întâmpla ca natiunea suverana sa-si dea seama despre ceea ce face si sa le dea liberalilor bani de drum. Contra acestei eventualitati triste nu este decât un singur leac, ura personala, si D-l.C.A.Rosetti, ca un eminent barbat politic, îsi da toata silinta spre a destepta în tara acest sentiment binefacator.
Si D-l.C.A.Rosetti a izbutit: într-adevar, astazi cei mai multi din aceia, cari sustin guvernul liberal, îl sustin numai fiindca urasc pe conservatori, se tem de ei, ori fiindca ar trebui sa-si sacrifice interesele personale, sustinând pe conservatori. C.A.Rosetti e dar foarte aproape de adevar, când zice, ca cele doua partide sunt doua cete vrajmase si ca partidul conservator este o Plevna interna. Este foarte aproape de adevar, deoarece stie, ca însusi lucreaza zi si noapte spre a produce acest rezultat. Îndata ce ar înceta ura si frica, îndata ce interesele particulare nu ar fi angajate în luptele politice, C.A.Rosetti ar trebui sa se duca de unde a venit.
Dar toate lucrurile au rostul lor. Mai înainte ori mai târziu ura si frica vor trebui sa înceteze si atunci, de voie, de nevoie, aceia care îsi au interesele angajate în operatiile firmei liberale vor începe sa tipe mai amarnic. Nimeni cu minciuna nu poate duce foarte departe si încetul cu încetul lumea îsi aduce aminte de starea în care se afla tara pe când era guvernata de oameni capabili si cumpatati, o compara cu cea de astazi, si la urma urmelor fata cu adevarul chiar si ura va trebui sa-si piarda puterea. Frica? – frica, neîntemeiata – fiind, va trebui sa înceteze cât mai curând.\”
********
Fata de cele de mai sus, se mai poate infirma ca /istoria nu se repeta/?
Istoria se repeta, dar lucrurile au evoluat. Intre timp a crescut Domnul Goe. A crescut mult si bine. Micul repetent tupeist, simpatic de antipatic ce era, s-a dezvoltat, a „prins cheag”, s-a obraznicit, s-a multiplicat, s-a „descurcat”, s-a „orientat corect politic”, s-a imbogatit, Domnii Goe au ajuns sa conduca.
Dar cel mai trist este ca starnesc invidie, ca sunt considerati exemple pozitive, ca felul lor de a fi le pare multora, cheia succesului.
Este foarte bine venit acest remember..
In jurnalul ei, Cecile Lauru aminteste de intalnirea ei cu familia Caragiale in Berlin. Intr-un volum Manuscriptum dedicat lui Caragiale am gasit o seama de carti postale trimise de el din Germania.
Caragiale a facut politica. Are o suita de discursuri politice de o savoare exceptionala. Dar el nu poate fi lua drept analist politic si nici de a fi impartial. A jucat jocul politic, a fost in tabara lui Take Ionescu si deci este subiectiv. Comunismul l-a folosit pe Caragiale pt a induce in oameni dipsretul fata de politica in general, nu doar fata de istoria Romaniei. Politica suntem noi toti, politicienii sunt dintre noi, chipuri ale noastre. Caragiale are impact prin oglinda catre noi toti. A fost si el cu pacatele sale.
Este in orice caz unul dintre reperele culturale romanesti dintotdeauna. Doar ca demonstreaza inca o data ca nu e de-ajuns sa fii un scriitor de geniu ca sa ai dreptate si in politica..:)
Al Dvs..:)