Eu învăţ, tu înveţi, el (ea) învaţă. De când deschidem ochii pe lume şi până îi închidem, învăţăm. Învăţăm să mergem, să mâncăm, să ne spălăm, învăţăm ce este bine şi rău. Sau ce pare a fi bine şi ce pare a fi rău. Învăţăm totul cu multă plăcere dacă părinţii au răbdare cu noi. Învăţăm în joacă şi din joacă, cu eforturi mai mari sau mai mici, dar învăţăm.
Cătinel, cătinel, creştem şi ajungem la şcoală. După harul şi interesul celui care ne este dascăl, deprindem mai greu sau mai uşor anumite lucruri. Într-o măsură mai mare sau mai mică, acei ce ne îndrumă paşii sunt răspunzători de felul în care privim învăţătura.
Din orice pas în viaţă înveţi ceva, o regulă de circulaţie, o regulă de viaţă. N-o înveţi, te calcă maşina, rămâi corigent la viaţă.
Până la o vârstă, dai vina pe profesori, pe părinţi. Dar până la ce vârstă poţi căuta la alţii vina pentru propriile greşeli? Până la ce vârstă poţi fugi de învăţătură fără a rămâne corigent „la viaţă”? Unii copii lasă pe seama altora, a părinţilor, a întâmplării, viitorul propriu, ajung să termine un liceu sau o facultate mai mult duşi de val decât conştienţi de ce fac, ajungând corigenţi la şcoala vieţii înainte chiar de a-şi da seama că încă sunt elevi, că toată viaţa suntem elevi. Elevi suntem de când ne naştem până când trecem în nefiinţă.
Sălăşluieşte în mulţi lipsa de respect pentru munca bine făcută; au trecut prin şcoală ca gâsca prin apă, şi nici măcar nu-şi dau seama că a venit scadenţa, că ei plătesc pentru tot ce n-au înţeles şi nici nu le-a trecut prin cap să încerce să înţeleagă. Un profesor obişnuit te mai poate ierta, dar profesorul vieţii, cel care aplică legea cauzei şi a efectului, principiul acţiunii şi al reacţiunii, acela nu iartă. El te învaţă de nevoie ce n-ai vrut tu să înveţi de bună voie.
Noi învăţăm, voi învăţaţi, ei (ele) învaţă. Mereu.