(Partea VIII) Numaratoarea inversa
De acum US isi indrepta atentia asupra strategiei militare iraqiene. Teoretic, iraqienii ar fi putut opune o aparare indarjita. Aveau forte militare substantiale inclusiv blindate. Exista o linie defensiva naturala de-a lungul Eufratului, o urbanizare densa la sud de Baghdad si apoi aveau Baghdadul insusi – un oras de clasa mondiala cu 5 milioane de locuitori si suburbii aglomerate. Statele Unite nu cucerisera un oras de aceasta marime, aparat de o rezistenta viguroasa de valoarea a citorva divizii, in intreaga sa istorie. Pierderile intr-un asemenea caz ar fi fost grele. Suprematia aeriana in lupte la colt de strada, casa dupa casa, era practic inutila.
Parerea iraqienilor era aceeasi ca in toata lumea islamica, aceea ca US nu se puteau opune pierderilor in cursul luptelor. Deci, logica iraqienilor era sa provoace cit mai multe pierderi americanilor. Aceasta insemna ca trupele US sa fie oprite sau incetinite de-a lungul Eufratului si la sud de Baghdad, scopul final fiind acela de a forta Statele Unite sa aleaga intre pierderi masive si un acord negociat de incetare a focului.
De la inceput, deplasarile de trupe iraqiene erau ciudate. Nu erau forte suficiente imprejurul Baghdadului. Diviziile Garzii Republicane erau imprastiate iar grosul armatei era concetrat la nord-est de Baghdad. Desi era o defensiva organizata, ea nu constituia o aparare optima pentru un razboi conventional. Iar acest lucru era ciudat deoarece Iraqul avea experienta atacurilor aeriene americane si stia ca ar fi avut probleme majore in manevrele cu blindate odata ce razboiul incepea. US Air Force ar fi distrus orice tinta miscatoare – cu cit mai mare cu atit mai bine.
Mai era si problema moralului, a dorintei de a lupta pe care nimeni nu o putea ghici. In Razboiul din 1967 egiptenii au fost maturati de israelieni, aproape fara sa opuna rezistenta. Sase ani mai tarziu, egiptenii au lansat o campanie stralucita peste Canalul Suez care i-a lasat perplex pe israelieni. Deci, moralul unei armate se poate schimba rapid iar in cercurile militare americane se discuta daca iraqienii ar fi ales sa lupte sau nu. Previziunile mergeau de la capitulare imediata si totala pina la o repetare a Stalingradului.
De asemenea nimeni nu stia daca Turcia ar fi permis trupelor US sa atace Iraqul de pe teritoriul sau. Singurul punct potrivit pentru o concetrare de forte era oraselul Slipji de linga frontiera turco-siriano-iraqiana iar drumul pina la cel mai apropiat port trecea chiar pe granita turco-siriana. Ideea unei ofensive majore cu blindate din Turcia era insa indepartata. Decizia Turciei de a nu participa a constituit o problema politica. Turcii aveau 2 interese majore in razboi: cimpurile petroliere din Mosul si prevenirea unei independente kurde. Din moment ce Statele Unite nu le-au garantat nimic turcii au renuntat sa participe.
In acest timp o “explozie majora” avea loc la Washington cand gen. Eric Shinseki, seful Statului Major al armatei a declarat in fata Congresului ca US va trebui sa mentina sute de mii de soldati in Iraq dupa razboi, intrucit era un teritoriu sfasiat de tensiuni interetnice. Aceasta a dus la o disputa publica între Shinseki si Rumsfeld, care credea ca are prea multe trupe terestre in regiune si oricum nu-i placea deloc acest nou Desert Storm, varianta “usoara”. Disputa era simptomatica pentru modul diferit de a vedea razboiul de catre CIA si US Army. Aceasta din urma argumenta ca nu dispune de trupe suficiente si daca previziunile CIA nu se dovedeau adevarate, atunci US Army era cea chemata sa indrepte lucrurile. Desi Shinseki a retractat in cele din urma sub presiunea lui Rumsfeld, argumentele aceastei dispute se vor transforma pe parcurs intr-o chestiune semnificativa – nu era o chestiune de cit de dificil va fi sa infrangi trupele lui Saddam ci cit de dificil va fi sa mentii un Iraq pacificat!
Manevrele ciudate ale armatei iraqiene au continuat si la sfarsitul lui februarie. Diviziile “Baghdad” si “Adnan “ erau stationate la nord de Mosul. De indata ce a devenit evident ca Turcia nu va participa la razboi, divizia Adnan a inceput sa se deplaseze inspre sud. Dar nu s-a plasat nici la sud de Baghdad si nici in Baghdad. S-a oprit in Tikrit, orasul natal al lui Saddam. In lipsa unei amenintari dinspre Turcia, o forta iraqiana majora era mentinuta la nord de Baghdad ca si cum Saddam se astepta sa piarda Baghdadul dar planifica sa continue lupta dupa aceea. In plus, un anunt ciudat a venit de la Baghdad: Saddam a transferat apararea capitalei in mainile fiilor sai in timp ce el va superviza razboiul dintr-o alta locatie. Dupa citeva zile a devenit clar ca, nu doar apararea Baghdadului a fost delegata fiilor lui Saddam dar comandantilor regionali li s-a dat autonomie asupra trupelor din subordine. Nu era deloc clar ce avea de gind Saddam.
Cercurile militare americane aveau ideea fixa ca distrugerea diviziilor la sud de Baghdad si cucerirea capitalei ar fi insemnat capitularea de facto a Iraqului, fara alte rebeliuni, gherila sau miscari separatiste in nord. Totusi, miscarile trupelor iraqiene pareau sa indice ca Saddam se gandea sa continue rezistenta armata cumva chiar dupa caderea Baghdadului. El nu se pregatea pentru o ultima batalie in Baghdad ci pentru altceva. Ce anume, nu se stia. Unii comandanti americani credeau ca nu are nici un plan.
Odata cu sosirea lunii martie, Statele Unite erau tot mai presate sa inceapa razboiul. Mai intai era vremea, care din luna mai devenea torida iar soldatii trebuiau sa poarte costumele MOP-4 destinate protectiei anti-chimice. Cum aceste costume trebuiau inchise ermetic cu capse temperatura in interiorul lor devenea cu 10-20 C mai mare ca cea ambianta. La o temperatura de 32 C costumele deveneau insuportabile. Deci trebuia ca razboiul sa se termine pina la sosirea caniculei.
Presiunea crestea si din punct de vedere politic. La UN devenea tot mai clar ca nu va mai fi nici o rezolutie a Consiliului de Securitate. Trupele americane destinate sa debarce in Turcia au fost redirectionate spre Golful Persic. Critica constanta a Frantei si Germaniei incepeau sa isi aiba efectul asupra publicului american care se simtea oarecum izolat. Sondajele indicau o diminuare, chiar daca nu accentuata, a increderii americanilor in Bush. Era timpul ca lucrurile sa se puna in miscare.
Cu toate frictiunile dintre Rumsfeld si US Army, pe 10 martie, fortele US din Kuweit se indreptau de la baze catre frontiera iraqiana.
Au circulat zvonuri despre o initiativa diplomatica ruseasca si despre un posibil exil al lui Saddam. Zvonuri care nu erau pe plac Statelor Unite. Era de neconceput pentru americani ca Saddam sa plece in exil si sa lase un guvern baathist la putere. La fel, ideea de capitulare era un cosmar pentru US. Cum s-a mai mai spus, asta nu din cauza ca US ar fi vrut o baie de sange. Nu, dimpotriva; americanii erau ingroziti de posibilele pierderi americane si de civili iraqieni. Scopul primar al lui Bush era sa castige un razboi dar scopul psihologic adiacent era ca sa fie castigat intr-o maniera spectaculoasa. Pe undeva acestea veneau in contradictie cu scopul campaniei de public relations: acela de a tine pierderile la minim dar sa sochezi lumea islamica prin forta militara covarsitoare.
Pe 16 martie, Statele Unite si partenerii de coalitie au trimis Iraqului un ultimatum pentru atingerea unei solutii diplomatice. De fapt, era un ultimatum pentru Franta de a-si schimba pozitia si a se alatura coalitiei. Chirac insa a refuzat. Vicepresedintele american Dick Cheney a declarat, despre manevrele diplomatice franceze: “Este dificil sa ii credem seriosi pe francezi si credem ca nu este altceva decit o tactica de a cistiga timp”. Dupa ce ultimatumul pentru Franta a trecut, Statele Unite au trimis Iraqului inca unul: daca pina pe 20 martie Saddam si fii nu paraseau Iraqul, US va incepe ostilitatile militare. Spre usurarea Washingtonului, Saddam a refuzat imediat.
Diplomatia se terminase. Incepea razboiul.
(va urma)
Sursa:
America’s Secret War – George Friedman, Broadway Books, 2004