Falën Dûr
Dealuri, văi şi iar dealuri. Aceasta era imaginea pe care o zărea în acea zi plumburie. În depărtare doar pădurea. Falën Dûr. Cea mai îndepărtată pădure din lume. Şi iată! Ea era aici gata să se afunde în misterele pădurii, acolo unde spera să-şi piardă urma pentru totdeuna.
O ploaie măruntă dar biciuitoare a început să-i cadă pe piele. Pădurea era învăluită în ceaţă iar în faţa ei nu se observa decât un alt deal precedat de-o vale. Cel puţin urmăritorul era cu mult în spate. Sau aşa simţea. Încă puţin şi avea să ajungă la Falën Dûr. Asta îşi tot repeta de câteva zile. Însă vremea fusese rece şi ploioasă nu de puţine ori se lăsase o ceaţă groasă precum o mantie argintie ce-i încetinise mersul şi ei dar şi urmăritorului. De două zile nu-i mai simţise respiraţia tăioasă şi ochiul cercetător. Bănuia că i-a fost teamă, doar un nebun ar fi urmat-o în Falën Dûr.
Poveştile erau neiertătoare. Nici măcar un singur suflet nu a scăpat din această pădure. Nu se gândea că ea va reuşi, dar prefera să moară acolo decât de mâna inamicului.
Picioarele mergeau mecanic. Încă un deal şi-o nouă vale. Se aşeză pe o movilă şi privi spre Falën Dûr. Avea impresia că de ce se apropie, de aceea pădurea se îndepărtează. Dar era doar o iluzie produsă de frig şi foame.
Şi atunci… l-a simţit. Nu era prea departe de ea. Iar ochiul lui iscoditor o zărise în pofida ploii şi-a după-amiezii semi întunecate. Inima începu să-i alerge într-un ritm accelerat, picioarele au pornit singure iar teama a cuprins-o aşa cum nu o mai învăluise până atunci.
Şi Falën Dûr i s-a deschis în cale ca o hlamidă de crenguţe răvăşite de ploaie. Copacii şi-au retras braţele mari lăsând doar vreascurile s-o întâmpine ca nişte degete plecate în faţa sorţii.
Copaci de toate soiurile şi felurile. Unii înalţi cu braţele întinse spre cer, atât de înalţi că vârfurile nici nu se zăreau; alţii mici, dar nu la fel de bogaţi în braţe şi înveliş. Frunze multicolore stăteau în faţa lor ca nişte carpete gata să-şi ia zborul atunci când o pală de vânt avea să le cheme. Câteva flori ofilite se întrezăreau pe o potecuţă mocirloasă. În faţă, doar ceaţa învăluia pomii strâmbi şi îndoiţi ca nişte gheare moi. Alţii păreau a fi îmbrăcaţi în rase negre-cafenii iar crengile abia dacă se zăreau în ceaţa plumburie.
Câţiva stropi trecură răzleţi printre braţele mari oprindu-se pe chipul ei. Îl simţea. Intrase după ea. Alergă spre pătura de plumb sperând ca ceaţa s-o învăluie şi s-o facă tot una cu dânsa. Crăci mici îi prindeau gleznele şi îi răneau pielea albă, iar băltoacele îi pansau rana producându-i usturimi aprige. Dar nu simţea. Inima îi bătea cu putere iar în liniştea aceea părea că încă una mai bate alături de a sa. Alerga, iar zgomotul paşilor începu, de acum, să se facă auzit.
Un povârniş mâlos i se arătă prin ceaţă. Câţiva copacii îi ţineau drept sprijin. Se lăsa încet pe vine încercând să se afunde tot mai mult şi mai mult în ceaţa umedă, dar el era acolo. Paşii îi erau apăsaţi şi calculaţi. Nu era nevoie să fugă în urma ei pentru a şti încotro s-a dus. Ştia pur şi simplu, iar asta o speria şi mai mult.
Un pârâiaş tulbure se deschise în faţa ei curbându-se printre pomi. Îl traversă repede sperând că astfel urma i se va pierde. Dar nu era aşa. El era tot mai aproape. Acum îi simţea respiraţia infectă cum îi invadează simţurile. Nici aerul rece şi umed nu mai putea să-alunge acel miros greu şi cuprinzător.
Alerga cu hainele sfâşiate de crengile ce încercau s-o oprească în loc. Alerga! Fără direcţie. Fără noimă iar inima îi tresărea la fiecare trosnitură. Un grup de pomi se ridicau ca nişte pari în depărtare, lungindu-şi gâturile dincolo de ceaţă, spre libertate.
O nouă trosnitură şi o cracă îndrăzneaţă îi lovi obrazul. Nu mai avea rost, Falën Dûr avea s-o înghită, iar el, degeaba, nu avea să se dea bătut pentru nimic în lume. Teama. Nu mai avea sens. Doar inima ei încă mai bătea ca nebuna golind-o de putere. Iar sunetul acesta începu să se ridice în întreaga pădure ca o melodie ritmată. Inima ei bătea cu a pădurii, în acelaşi ritm.
Ceaţa s-a îndesit iar pătura grea şi plumburie a învăluit-o în mantia-i rece şi umedă. El, era acolo. La doar câţiva paşi în urma ei. S-a lăsat cuprinsă de mâinile nevăzute ale pădurii şi-atunci a simţit că devine tot una cu Falën Dûr. Aveau să fie una şi-aceiaşi. Îi auzi paşii grei trecând pe lângă ea. Dar gata. Nu-i mai era teamă. Ea nu mai era ea.
Un miros de aer proaspăt învălui copacii. Ceaţa se retrăgea uşor împinsă de un vânt puternic. Nori zdrenţuiţi precum cerneala albastră ce se prelinge, se odihneau deasupra pădurii. O rază de soare străbătu pentru o clipă crengile înalte apoi dispăru.