Îndoielile Penelopei
Ceaţa s-a risipit odată cu tine- nu, niciodată n-am ştiut prea bine cine sunt, dacă viaţa mea avea sau nu un rost fără tine, dragoste, nu m-am întrebat, poate s-au întrebat alţii, privind cu milă încercările mele de a amîna destinul, pînă cînd dispariţia ta m-a eliberat de complexe. In sfîrşit, s-a produs iremediabilul, e mai bine aşa, ca şi cum o tensiune îngrozitoare s-a descărcat, sabia lui Damocles a căzut peste mine, m-a despicat în două, o jumătate te caută încă dar cealaltă penelopă se bucură de izbîndă, ştiu că pare ciudat- întotdeauna bucuria a fost amestecată cu suferinţă şi suferinţa cu bucurie- dar de astă dată totul e altfel: a trebuit să rămîn văduvă ca să înţeleg că nu sînt făcută pentru căsătorie…
Azi, cînd exişti numai în mintea mea, pentru prima oară eu hotărăsc dacă te vreau sau nu alături de mine, au dispărut privirile care mă căutau, mîinile care mă doreau, corpul tău dur şi fierbinte, parcă aş scrie romane de serie roz, nu o scrisoare de adio în care încerc să îţi explic inexplicabilul şi am curaj tocmai fiindcă nu eşti de faţă, dacă ai fi, doamne, dacă ai fi nu m-ar mai interesa toate astea!
Psihologul m-a sfătuit să compun o scrisoare, să mă defulez, să îmi exprim temerile, nefericirea, să îmi analizez trăirea cu bune şi rele, să fac adică bilanţul celor treizeci de ani de căsătorie dar nu pot; simt cum ceva se opune aritmeticii, plusul şi minusul nu mai funcţionează ori mintea mea s-a dereglat brusc. Poate că iremediabilul mă sperie, mai importantă îmi pare moartea decît viaţa noastră împreună, o viaţă banală, obişnuită, care îmi este refuzată acum şi de ce atîta nedreptate cînd eu nu mi-am dorit lucruri teribile, voiam doar o continuare, ceva calm după o dragoste zbuciumată, dar tu ai decis altfel, fără să mă asculţi, deşi îţi spuneam că nu-i bine!
Cît te-am rugat măcar să aştepţi, grăbitule, tu erai disperatul nu eu, chiar dacă eu sufeream vizibil, purtarea ta mi-a dat de gîndit, am început să văd altfel lucrurile, nopţile în care lipseai m-au făcut să înţeleg un adevăr simplu: adevărul că între noi nu a fost dragoste ci dorinţa care leagă două trupuri nu două destine, de fapt eram liberi şi singuri în libertatea noastră, nici unul nu auzea ce spunea celălalt, ne căutam instinctiv perechea adevărată. Doar eu mai speram într-o minune, ceva care să te ajute să îţi uiţi îndoielile, chinul, să trăieşti pur şi simplu, aşa cum încercam eu, zadarnic te-au sfătuit rudele, prietenii; ce trebuia să se întîmple s-a întîmplat, ai mers orbeşte către distrugere. M-ai ameţit şi pe mine cu prostiile tale, ajunsesem să cred că, poate, merit mai mult decît o existenţă plictisitoare, lipsită de orizont, cum îţi plăcea ţie să spui, aceasta e Realitatea şi eu mă înşelam sacrificîndu-mi dreptul la fericire. Vai de noi unde am ajuns cu ideile astea, ar trebui să te urăsc şi lumea mi-ar da dreptate pentru că tu eşti vinovatul! Te-ai întors doar ca să fiu văduva ta, nici nu ştiu de ce n-ai rămas acolo unde ţi-ai găsit împlinirea, extazul şi ce mai voiai, de ce ai venit să mori în braţele mele dacă viaţa ta…!
La urma urmei, nu-mi pasă, poate îţi datoram într-un fel serviciul ăsta, cu toate că nu-mi place ideea că ai ajuns să mori lîngă mine din datorie, moartea este ceva extrem de personal, de intim, ar trebui să asiste numai cei pe care îi iubeşti, niciodată străinii, detest obiceiul de a muri la spital, într-un salon nenorocit, cu infirmiere grăbite să te ducă la morgă, tu te chinui şi ele te privesc plictisite: Hai, nu te duci odată, să laşi patul liber, să facem curăţenie! mai aşteaptă şi alţii, crezi că numai tu eşti pe lume?
M-ai rugat să te iau acasă şi te-am luat, ce era să fac, nici măcar nu mi-a fost milă de tine, doar un sentiment de zădărnicie, de neputinţă, aveai o privire atît de stinsă, vorbeai atît de încet că a fost nevoie să mă aplec spre tine aşa cum te aplecai altădată să mă săruţi, dumnezeule, cum se combină imaginile astea, e inuman, am senzaţia că toţi sîntem prinşi într-o capcană, facem cîte un pas şi ne credem liberi; n-ai înţeles că nu eu îţi stăteam în cale, nu eu eram obstacolul în calea fericirii tale, nefericitule, biet muritor de ocazie, nici să mori nu ştii bine!
Te-ai zvîrcolit gîfîind într-o mie de feluri, alţii pot să trateze chestiunea cu demnitate, tu te zbăteai de parcă ai fi luat-o la fugă, ai fost ridicol pînă în ultima clipă, dacă nu te iubeam aş fi plecat imediat, te-aş fi lăsat singur cu văicărelile tale, ştii cît detest scenele, îmi repugnă istericalele şi apoi, fiecare cu destinul lui, nu mă lămureai tu în privinţa asta ca în multe altele, păcat de inteligenţa cu care te lăudai, nu ţi-a folosit la nimic, ai scăpat prilejul să-ţi pui în practică învăţămintele, ca de obicei, mi-ai pasat mie toate problemele, m-ai silit să-ţi suport suferinţa, în detaliile ei mizerabile. Unde era atunci iubirea vieţii tale, în orice altă situaţie te-aş fi trimis la ea cu tot cu întrebările idioate despre nemurirea sufletului, parcă din mine o să rămînă ceva, nu, dragă, de ce ar rămîne, dar mie nu-mi pasă, eu nu am avut aspiraţii atît de măreţe, te-ai gîndit vreodată cît de greu se trăieşte cu tine, cu complicaţiile tale, cu figurile de om neînţeles, toată lumea trebuia să-ţi stea la picioare, şi totuşi atunci mă impresionai- te credeam altfel, dacă ţi-aş fi simţit laşitatea aş fi înţeles cine eşti de fapt!- dar gîndul că te-aş putea pierde mă apăsa groaznic, mă împiedica să văd limpede şi tu ştiai asta, te-ai folosit de slăbiciunea mea ca de o armă, ai profitat cu neruşinare de dragostea asta iraţională, m-ai făcut mereu să mă simt vinovată că te ţin lîngă mine, aveai aerul că eşti prizonier, cine îl oprea pe marele om să îşi împlinească destinul!
Oricum, destinul a fost mai tare ca mine, uite şi rezultatul: doi pe unu’ jumate cu narcise deasupra- nu meritai nici o floare dar despre morţi numai de bine- aiurea, nimeni nu credea în tine cum am crezut eu, chiar atunci cînd ştiam că totul s-a terminat, erai cu adevărat liber de mine, de viaţa noastră, doar de frică nu te-ai eliberat, abia acum înţeleg de ce fugeai; ce folos? prea tîrziu! inutil.