Seria istorică a paşoptiştilor nu era incompatibilă doar cu seria istorică a ţăranului antebelic ci şi cu esenţa programului politic propus de revoluţiile paşoptiste.
O noţiune care pare să lipsească din vocabularul d-lui Patapievici a fost complet străină (sau ignorată) în România antebelică: noţiunea de educaţie. Liberalismul ignoră educaţia, progresul economic imediat este mult mai important şi, pe deasupra, prin educaţie se poate ajunge la întrebări incomode. În „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” Camil Petrescu arată că traversarea unui baraj de artilerie, considerată de români ca fiind un act de vitejie, reprezintă prin prisma occidentalului echivalentul nebuniei.
Încă din vremea lui Cuza biserica a devenit anexa statului ateu şi corpul ofiţeresc român, admirabil ilustrat prin figura lui moş Teacă şi prin figura ofiţerului care ordonă suprimarea lui Iţic (Liviu Rebreanu, „Iţic Ştrul dezertor”), ajunge să reprezinte dascălii ţăranului arhaic.
Pe la sfârşitul anilor ’80, când circul politic din ţară devenise deranjant şi pentru omul simplu, în timpul unei călătorii cu trenul am intrat în vorbă cu un bătrân modest. Mi-am permis să îi ţin lecţii de morală, i-am spus că românii îşi merită soarta pentru că nu îndrăznesc să se ridice şi am făcut apologia demnităţii umane. Omul m-a lăsat să îmi spun poezia, m-a ascultat calm, şi după aceea mi-a relatat următoarele: „… Eu de poveştile astea sunt sătul. Am făcut războiul şi în armată ni se predica într-una despre datoria faţă de patrie şi despre demnitate. După insurecţie am intrat în Ardeal şi plutonierul care comanda plutonul ne-a ordonat să rechiziţionăm animale de la secui. Când căruţa a fost plină, m-a trimis cu ea acasă la nevastă-sa.”
„Doina” şi şovinismul lui Eminescu nu sunt creaţia comuniştilor şi nu au fost contestate de nimeni în România antebelică, ci au reprezentat steagul de luptă al politicienilor liberali. Repertoriul vulgatei naţionale nu a fost creat nici de legionari, nici de comunişti, ci de făuritorii României Mari. În perioada antebelică nu au existat dispute majore între elita culturală şi cea politică (antisemitismul lui Eminescu nu e cu nimic mai grav decât cel al lui Kogălniceanu). Cei care au denunţat vulgata — Caragiale şi Macedonski — au fost puşi la stâlpul infamiei. Sacralizarea lui Eminescu s-a făcut cu acordul şi în interesul liberalismului.
Explicaţia pentru intoleranţa naţională a regăţeanului faţă de minoritatea maghiară nu trebuie căutată în negura istoriei şi în misterele ortodoxiei — ea este prezentă la loc de cinste în fiecare localitate din fostul Regat prin monumentele care „slăvesc memoria eroilor căzuţi pentru reîntregirea neamului”. Lozinca „Ardealul e al nostru!” e falsă din punct de vedere etnic (Ardealul e şi al nostru), dar are acoperire prin sângele pierdut la Turtucaia, la Mărăşesti, la Budapesta şi în Tatra.
Ţăranul român nu a fost nici isteţ, nici prost. A fost needucat dar nu mai puţin educat decât ţăranul francez care alegea la şase decenii de la Marea Revoluţie un împărat, sau decât cel german care l-a ales în 1933 pe Hitler.
Omul mediu nu avea şi nu are pasiuni democratice, dar vrea să fie bine guvernat. Capacitatea de discernământ e determinată de gradul de educaţie. Prin gradul de educaţie nu înţeleg numărul anilor de şcoală, ci nivelul bunului simţ al unui anumit om. Egoismul, egocentrismul şi inteligenţa nativă fac ca nivelul bunului simţ să nu fie neapărat proporţional cu numărul anilor de şcoală.
Când Goga spunea că în România poate apare din pătura sănătoasă a ţărănimii o elită capabilă să conducă ţara, se referea la acei ţărani cu bun simţ pentru care cinstea reprezintă o virtute şi nu o vorbă goală.
Există o diferenţă colosală între următoarele afirmaţii:
l. Ţăranul român e isteţ, cinstit, harnic şi cu frică de Dumnezeu.
2. Ţăranul român e prost, hoţ, leneş şi fără Dumnezeu.
3. Există ţărani români isteţi, cinstiţi, harnici şi cu frică de Dumnezeu.
Vulgata naţională susţine prima afirmaţie, în vreme ce majoritatea intelectualilor din opoziţie au îmbrăţişat-o pe cea de-a doua. Dacă vulgata naţională poate fi uşor explicată prin prisma şmecheriei, vulgata d-lor Patapievici & Co. poate fi explicată doar prin prisma logicii geniului pustiu. Sensul profund al creştinismului nu e nicidecum individualismul, aşa cum susţine convins dl. Patapievici, ci asumarea responsabilităţii faţă de colectivitatea care din ignoranţă îţi cere capul.
Dl. Patapievici aprobă fără rezerve afirmaţia pictorului Corneliu Baba: „Poporul român este cel mai duşmănos faţă de intelighenţia sa din tot estul Europei, cel mai intolerant. De altfel, a şi distrus-o.”
Susţin că nu există popoare intolerante faţă de propria „intelighenţie”. Există doar momente în istorie când elita conducătoare asmute gloata asupra adversarului politic.
Îi propun d-lui Patapievici să mediteze asupra afirmaţiilor anterioare prin prisma propriei afirmaţii: „formula sufletească subiacentă fixaţiei protocrone are două componente: mila de sine şi sentimentul persecuţiei universale”.
Străbunicul meu a făcut în anii ’50, fără motiv, câteva luni de închisoare, mama a avut neplăceri în timpul liceului pentru că străbunicul nu a vrut să intre in colectiv; până la urmă bătrânul a dat pământul şi a părăsit satul natal. Mama a făcut o facultate, dar a refuzat să intre în partid. Deşi străbunicul a pierdut toată averea familia mea nu şi-a plâns niciodată de milă. Străbunicul asculta zilnic „Europa Liberă”, dar nu a spus niciodată că ciobanul (ţăranul) român e vinovat de pacostea comunistă. În viziunea străbunicului nu poporul rus era vinovat de faptul că ceasul istoriei a fost dat peste cap, comentariul situaţiei fiind explicat precis prin blestemul „Bate-l Doamne pe Hitler, cum l-ai şi bătut!” Am înţeles abia recent profunzimea judecăţii străbunicului, după ce am publicat „Declaraţie de război”. Regret că am afirmat că ruşii au fost duşmanii noştri în cel de-al doilea Război Mondial, dar susţin că modul în care s-a desfăşurat Insurecţia e un scandal naţional. E incontestabil faptul că Antonescu era pregătit să iasă din război. Faptul că a fost sacrificat de politicienii care negociaseră cu acordul lui ieşirea din război şi atitudinea slugarnică adoptată de partidele istorice faţă de ruşi în perioada imediat următoare Insurecţiei (vezi Ana Selejan. „Trădarea intelectualilor”), demonstrează lipsa de scrupule a clasei politice româneşti. Pătrăşcanu şi Maniu şi-au meritat soarta. Gherla, Aiudul şi Canalul au fost pedeapsa divină pentru aventura naţionalistă (atee) începută la 1848. Deosebirea dintre Ceauşescu şi Caţavencu e neesenţială.
I-aş fi recunoscător d-lui Patapievici dacă ar avea amabilitatea să-mi explice concis de ce consideră că în trecut colectivitatea era înaintea individului, iar acum individul e înaintea colectivităţii. De asemenea, m-aş bucura nespus, dacă dl. Patapievici ar avea amabilitatea să precizeze momentul când s-a produs mutaţia.
Până când Petru cel Mare nu s-a adăpat la izvoarele Occidentului, poporul rus nu a avut veleităţi de mare putere. Ruşii nu au pornit nici o cruciadă, dar Occidentul s-a făcut de două ori de râs în stepa rusească. Cruciada lui Napoleon a fost urmarea Revoluţiei Franceze. Domnule Patapievici, credeţi că pe timpul lui Napoleon colectivitatea era înaintea individului? Cum justificaţi moartea gratuită a zecilor de mii de soldaţi conduşi de primul unificator modern al Europei? A fost vorba de un ajutor umanitar, cadavrele soldaţilor Marii Armate Europene fiind gândite ca îngrăşământ natural pentru pământurile mai puţin fertile ale înapoiatului popor rus? A fost individul înaintea colectivităţii în timpul războaielor mondiale? Bunicul meu a plătit cu viaţa îndrăzneala de a fi încercat să se sustragă datoriei faţă de patrie. Le puteţi explica dumneavoastră ostaşilor români sacrificaţi la Stalingrad actul de la 23 august? Au murit pentru patrie. Cine e patria? Azi patria e Hitler, mâine patria e Stalin, poimâine Occidentul. După cum bate vântul.
Vă revoltă faptul că în timpul Evului Mediu ungurii au avut “demnitate po1itică” în vreme ce noi “am preferat să rămânem în imprecizia şi sub tutela ruralităţii”. Domnule Patapievici, despre demnitatea cui vorbiţi atunci când afirmaţi că ungurii au avut demnitate politică? Vă referiţi la demnitatea nobilului, la demnitatea iobagului, sau la demnitatea turmei? Afirmaţi că Reforma lui Luther a fost expresia barbariei germane. Cum judecaţi Răscoala de la Bobâlna, Războiul ţărănesc al lui Doja — uvertura dezastrului de la Mohács, războaiele husite sau Războiul ţărănesc german? Au fost toate aceste evenimente acte de barbarie? Credeţi că iobagul a fost vita seniorului? Sunteţi dumneavoastră mai om decât un ţăran analfabet voluntar în armata husită? Cum comentaţi uciderea lui Jan Hus?
Contest lozinca „Regat: bun, voievodat: rău!” şi vreau să-i amintesc d-lui Patapievici că Germania a atins apogeul dezvoltării culturale într-o perioadă în care „voievodatul” era forma specifică de organizare statală (la sfârşitu1 secolului al XVIII-lea nici împăratul german nu mai credea în titlul său) şi că viziunea imperialistă a aceleiaşi Germanii a cauzat declanşarea celor două Războaie Mondiale.
Comunismul combătut cu ardoare de dl. Patapievici nu este creaţia spirituală a popoarelor din spaţiul ortodoxiei, ci creaţia Occidentului şi faptul că s-a impus în Rusia este, după părerea mea, consecinţa politicii de copiere a modelului cultural occidental iniţiate de Petru cel Mare.
Făcând abstracţie de faptul că, din punct de vedere creştin, sinuciderea e o crimă împotriva lui Dumnezeu, dl. Patapievici îşi propune să justifice sinuciderea lui Călin Nemeş.
Dacă raportăm capitolul „Sinuciderea lui Ahile” la contextul general al cărţii, putem trage concluzia că autorul dă dovadă de un fariseism extrem, vecin cu nesimţirea. Sinucigaşii gen Călin Nemeş şi martirii „Revoluţiei” sunt instrumente foarte comode. E la îndemâna oricui să afirme: „Au murit pentru ca noi să ne trezim!” E foarte posibil că s-au sacrificat pentru valori morale, dar nu e nicidecum sigur că s-au sacrificat pentru valorile „MELE” morale, “… de poporul său a disperat Călin Nemeş şi din pricina lipsei de discernământ etic a neamului său s-a sinucis”. Cuvinte mari, dar nu înţeleg cum poate deplânge un admirator entuziast al epocii lui Nero sinuciderea lui Cato.
Dispreţul faţă de societatea coruptă este incompatibil cu creştinismul, iar sinuciderea în numele acestui dispreţ e incompatibilă cu spiritul epocii lui Nero, dar hârtia suportă orice.
Afirm că deosebirea dintre Maria Tănase şi Ion Dolănescu & Co. ilustrează întocmai deosebirea dintre geniu şi kitsch şi nu poate fi identificată cu deosebirea dintre bine şi rău. Omul mediu (identificat de dl. Patapievici cu plebeul) adoră kitschul. Cred că nu există nici o deosebire între folclorul de tip Ion Dolănescu, între muzica uşoară de tip Loredana Groza şi cultura pop — muzica rock’n’roll care îl extaziază pe dl. Patapievici. Ba mai mult, cred că Ion Dolănescu este mai decent decât Loredana Groza şi Stana Izbaşa pentru că Ion Dolănescu ameţeşte doar auditiv şi nu îşi propune să excite sexual publicul. Aş fi foarte curios să aflu părerea exactă a d-lui Patapievici despre fenomenul Michael Jackson, despre fanii căzuţi în extaz mistic în vreme ce idolul — oaspete al preşedintelui ţării — îşi duce sistematic mâna la sex în timpul dansului. Dacă am înţeles bine, doar “urechile scorţoase” şi-ar putea permite să eticheteze drept decadent fenomenul Michael Jackson.
Apostolul erotismului vieţii cotidiene consideră că fenomenul Ion Dolănescu ameninţă viitorul poporului român. Aş fi curios să aflu ce părere are apostolul despre avalanşa de pornografie din standurile de ziare, despre publicaţiile de genul „Infractorul”, „Infractoarea”, „Infractori de ambe sexe”, „Academia infractorilor”, „Crimă şi viol” etc., despre titlurile obscene scrise cu litere de-o şchioapă care sar în ochi atunci când vrei să cumperi un ziar, titluri de genul “Femeile din Grecia îşi trag un protex pe limbă înainte de a începe felaţia”. Poate dl. Patapievici îmi poate explica de ce apar cu regularitate în presa occidentală titluri similare, de ce standurile de reviste din Occident abundă în pornografie şi de ce anumite canale de televiziune transmit cu regularitate la sfârşit de săptămână filme erotice.
Dl. Patapievici recunoaşte că magia erotică îl fascinează. În mediile occidentale e susţinută frecvent teza conform căreia omul trebuie să dea frâu liber imaginaţiei sexuale. Eliberarea prin sex e proclamată ideal, deşi în general e recunoscut faptul că excesul sexual conduce la perversiune, violenţă sau înstrăinare.
Freddy Mercury se mândrea că a posedat peste 200 de bărbaţi. A murit de SIDA, dar mediile occidentale nu l-au pus la stâlpul infamiei, ci mai degrabă l-au deplâns ca pe un martir. Un fost coleg de facultate îmi spunea că tatăl său a posedat 200 de femei: „Nu a iertat nimic, oricât de grasă sau de urâtă a fost femeia. Eu vreau să-l depăşesc!”
Omul mediu înţelege actul sexual ca fiind un act de posesiune, dar ignorarea poruncii „Să nu preacurveşti” şi identificarea actului sexual cu gloria şi cu libertatea, conduc la viciu.
Desfiinţarea lui Ion Dolănescu mi se pare un act gratuit. Cred că ar fi fost mult mai utilă comentarea dictonului „Succesul la femei e un prim semn de mediocritate”. Domnule Patapievici, ce părere aveţi despre dictonul enunţat anterior? Afirmaţi că una din trăsăturile oricărei renaşteri este „conjunctio oppositorurn asupra binomului plebeu-elitar”. Nu înţeleg care e rolul elitarului în educarea plebeului. Sau credeţi că plebeul nu trebuie educat?
Spuneţi că până la incendierea Romei plebea l-a simpatizat şi admirat pe Nero. V-aş fi recunoscător dacă aţi binevoi să comentaţi uciderea lui Seneca de către Nero şi a lui Savonarola de către papalitatea contaminată “cu noile valori ale vieţii”.
Nu am înţeles din ce moment consideraţi că civilizaţia europeană occidentală este liniară. Cred că nu vă referiţi la momentul adoptării de către Imperiul Roman a creştinismului ca religie oficială pentru că, dacă vă convine sau nu, e evident că Renaşterea şi Reformele au încheiat un ciclu (nu am înţeles de ce incriminaţi doar „barbaria germană” a lui Luther şi nu şi pe cea elveţiană a adepţilor francezului Calvin sau pe cea cehă a husiţilor revoltaţi de uciderea lui Jan Hus; probabil v-aţi temut că o să transpire gogomănia). Ciclul a început cu uciderea primilor creştini în vremea idolului dumneavoastră (Nero) — stoicul Seneca a fost ucis din motive ideologice — şi s-a încheiat cu uciderea lui Savonarola şi a lui Jan Hus de către papalitatea coruptă, respectiv în numele acesteia. Ciclul începe şi se încheie într-o perioadă în care “agon şi luxus” erau valorile supreme. Dacă aţi fi obiectiv şi nu v-ar obseda “schimbarea subiectului”, aţi admite că toate marile culturi pe care le-a cunoscut omenirea au evoluat pe aceeaşi traiectorie şi aţi recunoaşte că toate marile religii spun acelaşi lucru, anume că societatea nu poate funcţiona dacă “agon şi luxus” sunt valorile supreme. Eu cred că între Evul Mediu şi sfârşitul secolului XX societatea occidentală a mai parcurs un ciclu şi cred că Malraux afirma acelaşi lucru atunci când spunea că „secolul XXI va fi religios sau nu va fi de loc”.
Doar un materialist, un marxist poate identifica civilizaţia cu progresul tehnic şi ştiinţific. Identificarea civilizaţiei cu progresul tehnic şi ştiinţific, admiraţia declarată faţă de teza “indistincţiei dintre trup şi suf1et” propusă de reforma lui Empedocle, atestă fără putinţă de tăgadă materialismul d-lui Patapievici şi raportarea afirmaţiei voalate “Frust spus, şi simplificat, omul, care e făcut de Dumnezeu, îl naşte pe Dumnezeu” la spiritul cărţii, demonstrează că în viziunea d-lui Patapievici omul e chiar Dumnezeu.
Raportând cartea d-lui Patapievici la capitolul II. 3 am înţeles că viziunea domniei sale asupra viitorului e conformă cu cea propusă de Arthur C. Clarke şi cu cea propusă de Pierre Teilhard de Chardin: „omul actual nu este încă „zoologic adult”, dar omenirea se îndreaptă ireversibil spre starea de „superumanitate”‚ în care indivizii umani vor fi cuplaţi printr-un unic „supercreier mondial”… abia în această stare de „supercreier” omul se va putea angaja spre punctul final Omega, iar conştiinţa se va putea susţine integral prin energia spirituală în care toate se vor resorbi, fără rest”.
Apreciez proza S.F. oferită cititorului român de Editura „Nemira”, dar resping categoric farsa sinistră propusă prin cartea d-lui Patapievici. Dl. Patapievici se miră că “tema schimbării subiectului” a trecut neobservată. Cred că doar o minte bolnavă poate accepta soluţia cuplării indivizilor printr-un supercreier mondial. Apologetul individualismului ar vrea ca lumea viitorului să fie cuplată printr-un supercreier, dar deosebirea dintre sistemul de control al supercreierului şi sistemul de control propus de Orwell în „1984” este minimă.
Ideea de control absolut e prezentă şi în „Frumoasă lume nouă” a lui Aldous Huxley în perfect acord cu exacerbarea erotismului şi consumului, cu desfiinţarea familiei şi programarea ştiinţifică de noi indivizi. Omul nou e crescut în eprubetă şi are creierul spălat. Plebeul e predestinat să fie plebeu. Un beta e un beta, un gama e un gama, un epsilon minus semiimbecil e programat să fie un epsilon minus semiimbecil pentru ca societatea să poată funcţiona normal. Doar elita, indivizii alfa plus, sunt lăsaţi să gândească relativ liber, dar dacă îndrăznesc să conteste ordinea sistemului, sunt eliminaţi. Aplicarea ultimelor cuceriri ale ştiinţei şi tehnologiei în programarea viitorului societăţii poartă denumirea de progres.
Îi recomand d-lui Patapievici să raporteze “tema schimbării subiectului” la „Frumoasă lume nouă” a lui Huxley şi aş fi foarte bucuros dacă Editura „Nemira” ar binevoi să ofere cititorului român capodopera lui Huxley, eventual cu o prefaţă semnată de dl.Patapievici.
“Nu cred că este exagerat să afirmi că actul gândirii în sens deplin este o formă de rugăciune…
Dacă ne pătrundem de realitatea faptului că lumea gândirii este O LUME, atunci gândul că putem liniştiţi experimenta în ea în mod obiectiv ni se va părea mult mai uşor accesibil.”
Dl. Patapievici crede că actul gândirii este o formă de rugăciune. Indiscutabil, are dreptate, dar nu orice gând este o rugăciune adresată aceluiaşi dumnezeu. Gândirea lui Marx, Nietzsche, Lenin şi Hitler nu constituie, în mod sigur, rugăciuni adresate lui Dumnezeu văzut prin prismă creştină dar aceste moduri de a gândi sunt indiscutabil produsul civilizaţiei europene.
Războaiele mondiale, liberalismul asociat cu colonialismul, comunismul, naţionalismul ateu, bomba atomică, arma chimică şi cea biologică, manipularea genelor, poluarea, societatea de consum, prăbuşirea instituţiei familiale, constituie creaţii ale omului european.
Iudaismul, creştinismul şi islamismul au o trăsătură esenţială comună: propun spre meditaţie parabola mărului cunoaşterii: jucându-se de-a dumnezeu şi experimentând orice îi trece prin minte, omul poate da de dracu’. La capătul drumului cunoaşterii aşteaptă grăbită moartea. Cu mintea mea slabă nu pot identifica dispariţia planetei Pământ din sistemul solar (viziunea lui Arthur C. Clarke) cu progresul decât în sensul viziunilor lui Huxley şi Orwell.
Biologul britanic Ken Mc Clure tratează original în romanul SF „Moartea neagră” tema căutării Gralului. În viziunea lui Keil Mc Clure, Gralul este un potir blestemat care îi ucide pe toţi cei care îndrăznesc să îl atingă.
Bineînţeles, mi se poate reproşa că nu există nici o asemănare între viziunea lui Ken Mc Clure şi interpretarea general acceptată a motivului căutării Gralului, dar şi interpretarea legendei lui Parzival (Parsifal) sugerată de dl. Patapievici este incompatibilă cu interpretarea general acceptată (mă refer la epopeea lui Wolfram von Eschenbach „Parzival” — cea mai importantă lucrare a literaturii medievale germane).
Căutarea Gralului nu are nici o legătură cu magia şi cu forţarea limitelor cunoaşterii (după cum sugerează dl. Patapievici), ci reprezintă alegoric parabola întoarcerii fiului risipitor, drumul spre înţelegerea adevărului afirmaţiei Mântuitorului: „Împărăţia lui Dumnezeu e în voi”, „aventura binefăcătoare” a lui Parzival se încheie prin înţelegerea faptului că umilinţa în faţa lui Dumnezeu, modestia şi blândeţea, valori străine „omului european” al d-lui Patapievici, sunt valorile umane supreme.
Definitorii pentru societatea contemporană sunt: setea nestăvilită de cunoaştere, apologia consumului, apologia individualismului, apologia libertinajului sexual, tolerarea pornografiei şi interzicerea crucii ca simbol creştin în instituţiile statului. În această privinţă imaginea receptată de mine se aseamănă cu cea receptată de dl. Patapievici care caracterizează astfel societatea occidentală:
“Nonconformismul intelectual, profuzia tehnlogiilor de tot felul, sfidările multiple ale ştiinţelor exacte, mobilitatea plurală a artei şi infuzarea ei cu stilul de efemer al modei, şi cu rapiditatea secvenţială a CLIPULUI, cultura plăcerii, individualismul, apetenţa irezistibilă spre consum material, muzica ROCK‘N’ ROLL, cultul succesului, atracţia democraţiilor liberale, gustul natural pentru religiozitatea difuză (tipic epocilor de aşteptare), democratizarea şi, simultan, elitizarea culturii, cruzimea şi rafinamentul violenţei, în fine, erotismul vieţii cotidiene.”
În finalul cărţii, dl. Patapievici afirmă:
„…fiinţa europeană a omului este ea însăşi radical transformată de exigenţele unei experienţe istorice lipsite de precedent. Prin precaritatea substanţei sale tradiţionale, singura care, până acum, era cu adevărat substanţială, omul european este din ce în ce mai despuiat de atributele umanităţii integrale de odinioară… el devine tot mai mult SCHEMA unui om şi PRILEJUL unei punţi de legătură… Cât priveşte convingerile mele personale, eu cred că Dumnezeu iubeşte cvilizaţia europeană… şi… mă simt părtaş la o aventură (în sens medieval) deopotrivă riscantă şi binefăcătoare.”
Dl. Patapievici crede că „Dumnezeu iubeşte civilizaţia europeană”. Nu ştiu la care dumnezeu se referă dl. Patapievici, motiv pentru care mă văd obligat să închei analiza „Cerului văzut prin lentilă” cu două citate:
„Forţa unei naţiuni nu depinde de portul şi de obiceiurile, de tradiţiile şi de artele ei frumoase. Forţa şi vitalitatea unei naţiuni depind de nivelul său de dezvoltare ştiinţifică, de capacitatea ei de organizare, de disciplina şi mai ales, de priceperea şi munca ei neobosită. Dacă doriţi să învăţaţi ceva de la alţii, atunci învăţaţi, în primul rând felul lor de a munci, luaţi lecţii de la disciplina lor socială şi profitaţi de cuceririle lor în domeniul ştiinţei şi tehnicii. Nu vă lăsaţi tentaţi de aşa-zisele arte ale altora care, până la urmă, vă vor condamna la dependenţă culturală şi la umilire.“ (Meududî, „Introducere în Islam”, S.C. Chrater S.R.L., Bucureşti, 1991)
„3. 1. Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele,
3.2. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie,
3.3. fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine,
3.4. vânzători, obraznici îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu.” („Epistola a doua a Sf. Apostol Pavel către Timotei”)
P.S. Presupun că Grupul pentru Dialog Social, „instanţa reflexivă şi critică a societăţii româneşti”‚ e de acord cu ideile exprimate de dl. Patapievici, din moment ce i-a pus la dispoziţie o pagină permanentă în revista „22” şi cred că dl. Virgil Ierunca i-a citit atent cartea, de vreme ce a semnat prefaţa. Aştept replica.
Post P.S. Repet precizarea că articolul anterior a fost publicat în anul 1996 în cartea „Procesul tranziţiei” şi în anul 1999 în volumul „Mănuşa lui Schiller”. Aştept în continuare răbdător replica reprezentanţilor Grupului Păltiniş.
Le propun de asemenea reprezentanţilor Grupului Păltiniş şi admiratorilor domnului Patapievici să se implice într-o polemică al cărei subiect să fie compararea mesajului cărţii „Cerul văzut prin lentilă” cu mesajul cărţii „Omul recent”.