Una dintre principalele probleme cu care se confruntă companiile româneşti o constituie situaţia raportărilor către stat.
În momentul de faţă, există nu mai puţin de 7 categorii de raportări obligatorii către diverse instituţii ale statului.
Acestea sunt
1) Declaraţii Administraţia Financiară (acestea sunt mai multe)
2) Declaraţie AMOFM
3) Declaraţie CASS
4) Declaraţie CAS
5) Declaraţie Fond pentru Concedii Medicale
6) Declaraţie Comision Camera de Muncă
7) Declaraţie Fond de Mediu
Termen de depunere 25 ale lunii.
Toate aceste aplicaţii au propriile lor programe, care din păcate nu totdeauna sunt funcţionale sau nu funcţionează la parametri normali.
Probleme:
– Trebuie să instalezi şi să gestionezi softuri diferite, în care trebuie să introduci în proporţie de 95% aceleaşi date;
– Softurile nu sunt actualizate în timp util, au defecţiuni, funcţionează pe platforme vechi (FoxPro) şi au probleme de compatibilitate cu programele noi;
– Softurile sunt incompatibile cu programele de contabilitate, astfel încât o firmă, chiar dacă posedă un sistem de calcul şi softuri performante, nu le poate integra;
– Nu sunt permise (agreate) alte metode de depunere, decât în foarte puţine cazuri (la AMOFM);
– Deşi în conformitate cu prevederile Codului de Procedură Fiscală aceste declaraţii pot fi depuse prin poştă cu confirmare de primire, această procedură este puţin agreată de sistem; Poţi avea astfel surpriza ca, deşi declaraţiile au fost trimise corect, ele să nu figureze în baza de date;
– Începutul anului este un adevărat coşmar pentru angajatori, deoarece sunt lansate versiuni noi ale programelor, versiuni care se înlocuiesc uneori după câteva zile fiindcă se descoperă probleme majore;
– Birocraţia sporeşte an de an, când în mod normal, datorită dezvoltării noilor tehnologii, ea ar trebui să se simplifice;
– Majoritatea instituţiilor statului nu sunt pregătite în mod real să facă faţă acestei birocraţii, din lipsă de tehnologie, personal calificat, ceea ce face ca ele să fie aglomerate, creând disconfort atât angajaţilor supuşi unui nivel de muncă peste puterile şi capacităţile lor, sar şi contribuabilor, siliţi să piardă timp şi, până la urmă bani).
Este vorba aici despre percepţia instituţiilor de stat şi a funcţionarilor care le populează despre mediul de afaceri şi despre clasa mijlocie din mediul privat (adică despre cei care-i susţin financiar). Instituţiile statului trebuie să înţeleagă că principalul scop al contribuabililor, persoane fizice sau juridice, este să producă bani pentrui ei înşişi, nu să raporteze la stat.
Funcţionarii au tendinţa de a spori fără rost cantitatea de hârtii pe care o arhivează, crezând că astfel pot justifica schemele de personal din ce în ce mai încărcate. Din aplicarea informatizării au luat doar ce le convenea, forţând contribuabili să le creeze întreaga bază de date electronică, dar fără a integra bazele de date într-una unică, pe care să lucreze toate instituţiile. În acest moment, se depun până la trei-patru tipuri de declaraţii la diferite ghişee aflate în aceeaşi clădire. Există fonduri speciale, precum cel pentru accidente de muncă, care generează cheltuieli de declarare şi gestionare la un nivel egal cu cel al fondurilor strânse.
Urmărirea contribuţiilor se face prin intermediul a cinci instituţii: ANAF, Direcţia de Muncă, Casa de Asigurări de Sănătate, Casa de Asigurări Sociale şi Agenţia de Şomaj. Toate primesc inputuri foarte asemănătoare sau chiar identice şi profund inutile, deoarece nu se verifică şi practic dacă aceşti bani au fost plătiţi. Asta inseamna că în loc să fie un singur set de funcţionari publici care să proceseze un set de documente şi să gestioneze un singur set de informaţii, pe care să le distribuie potrvit necesităţilor celorlalte instituţii din administraţia publică sunt 5. Aceste 5 instituţii paralele costă mai mult decât 5 % din contravaloarea contribuţiilor încasate.
Iar aceste raportări sunt profund inutile, deoarece el sunt exclusiv scriptice, neexistând o verificare a faptului că banii s-au plătit efectiv. Or, fără această verificare, întregul sistem de raportare este o pierdere de timp şi bani.
Aşa că, în locul unor discuţii sterile despre ce, cum şi cât se reduce ar trebui să se discute mult mai serios despre identificarea unor modalităţi de gestionare eficientă. Pentru companii, reducerea cu 80% ar birocraţiei aferente muncii ar fi echivalentă cu o reducere de câteva procente a CAS-ului.
Trebuie gasită o cale de responsabilizare a celor responsabili pentru ceea ce ni se întâmplă. În prezent, un funcţionar sau un grup poate lua liniştit orice decizie, oricât de aberantă ar fi, pentru că nu va trage el ponoasele. Dacă însă se va ajunge în situaţia de a putea fi daţi în judecată pentru daunele produse, pentru obstrucţionarea activităţii firmelor sau pentru ce vor mai gasi nişte avocaţi buni, iar ca urmare a acestei acţiuni respectivii vor suporta consecinţele faptelor sale, atunci se va schimba raportul de forţe.
Sugestii de îmbunătăţire:
Rezolvarea este foarte simplă: crearea unui sistem unic naţional de raportare.
Paşii:
1. Ministerul de Finanţe ar trebui să stabilească cerinţele de bază ale sistemului şi să organizeze o licitaţie deschisă pentru selectarea unui număr de 3 furnizori la nivel naţional, asta pentru a nu institui un monopol care poate deveni periculos.
2. Crearea unei baze de date unice, care să poată fi accesată de celelalte instituţii ale statului în funcţie de necesităţi;
3. Raportarea să se facă într-un singur loc, la ANAF. De asemenea, să existe posibilitatea raportării în format electronic.
4. Raportarea trebuie să verifice şi să facă o corelaţie între declaraţii şi plata efectivă a obligaţiilor (de exemplu, în raportare să fie inclus numărul şi data ordinului de plată, care să fie generat tot de această aplicaţie unică de raportare).
Instituirea unui sistem centralizat ar aduce foarte multe beneficii, atât companiilor, cât şi statului, astfel:
– Statul ar avea o imagine mult mai clară asupra economiei româneşti, ceea ce ar permite elaborarea unor strategii economice coerente, bazate pe date concrete;
– S-ar urmări mult mai bine situaţia contribuţiilor datorate de companii/contribuabili;
– S-ar produce economii prin disponibilizarea unor angajaţi care astfel nu vor mai avea obiectul muncii;
– S-ar elimina o parte din evaziunea fiscală prin creşterea gradului de conformare voluntară;
– S-ar elimina o serie de erori şi omisiuni (de pildă, pot exista companii care au plătit dar nu au depus declaraţia, sau invers, pot exista companii care au depus declaraţii, dar nu au achitat obligaţiile);
– S-ar decongestiona activitatea instituţiilor respective, care astfel s-ar putea concentra asupra activităţilor lor de bază;
– Companiile ar scăpa de o corvoadă şi ar înregistra economii importante;