Daca maine aflam cu certitudine ca nu exista divinitate, ca dupa moarte nu urmeaza nimic, ca suntem singuri in fata cerului vesnic si a timpului nesfarsit, ce facem?
Ramanem buni, atat cat suntem azi? Ramanem corecti, atat cat suntem azi? Ne pastram bunul simt, atat cat il avem azi? Mai facem cate o fapta buna, atat cat facem azi? Mai construim ceva, un pod, o carte, atat cat construim azi? Mai iubim dezinteresat, atat cat o facem azi? Mai protejam viata, atat cat o facem azi? Ne mai impotrivim raului, mai ales celui din noi, atat cat o facem azi?
Daca raspunsul sincer la aceste intrebari si la multe altele asemenea, care de fapt sunt una singura, este DA, atunci meritam sa existe divinitate, meritam ca moartea sa nu insemne sfarsitul, meritam sa existe pentru fiecare dintre noi, un inger.
Altfel, nu.
Hm… intrebarile astea se pun pe la varsta de 17 ani. Mi le-am pus atunci si raspunsul e clar DA.
In sensul ca e mult mai sigur (si mai igienic)
sa presupui ca nu exista nimic dupa moarte. Cam asta zicea si Iisus printre randuri (numa’ ca nu sunt multi care-l inteleg, sunt insa multi interesati sa se citeasca altfel).
Cate parale face binele facut cu interes, ne spune insusi Invatatorul. Interesu’ poa’ sa fie pamantesc, sau, sa-i zicem, *ceresc*, in sensul ca acesti buni crestini cred ca vor avea vile cu verdeatza dupa ce dau ortu’ popii.
Ce mai tura-vura, orice face pe om sa iasa din conditia lui de animal crud, de maimutza oribila, face toate paralele, includ religia aici la loc de cinste.
Am insa o strangere de inima gandindu-ma, ca si dv., cat de pipernicita-i specia asta daca are nevoie de promisiuni de felul celor de mai sus ca sa traiasca printre semeni asa cum se cuvine…
Cum putem afla mâine ***cu certitudine ca nu exista divinitate***?
Hristos a spus şi Sfântul Apostol Pavel a repetat că împărăţia lui Dumnezeu este în inima omului. Omul poate să caute sau poate să refuze să caute divinitatea dar nu poate afla cu certitudine decât în clipa morţii dacă aceasta există sau nu.
1. Da, exista o varsta minunata a celor mai naive si profunde intrebari. Sigur sunt multe mai inteligente si mai importante decat cele puse de mine. Din pacate sau poate din fericire, nu stiu daca voi afla si varsta cand o sa-mi dau si un raspuns care sa ma multumeasca ori sa ma linisteasca. Probabil ca n-o voi afla.
In fond, cand urci un munte, important nu este sa pui talpa pe varful lui (insusi gestul mi se pare o impietate, la fel ca si formulele indecente cum ca am fi invins entitati geografice) si nici chiar sa atintesti permanent telul cu privirea. Important este sa tii drumul cel bun si sa nu uiti nici un moment unde trebuie sa ajungi. Dar si mai important este sa privesti cu atentie fiecare pas pe care il faci, ca nu cumva de dragul rezultatului sa strivesti o gaza sau o floare.
Putem trece prin viata si cu si fara certitudini, dar nu putem face saltul catre umanitate in absenta principiilor.
2. Cred ca stim despre lumea spirituala mai putin decat se stia acum 5000 de ani despre lumea materiala si inca sunt mult prea optimist.
3. De fiecare data cand facem o fapta buna, oricat de dezinteresat, tot se naste in sufletel o mica micuta speranta ca exista cineva care ne vede si ne va intoarce, sub o forma sau alta, binele facut. Fara aceasta mica micuta speranta, ne-am mai deranja oare?
4. Majoritatea ne-am obisnuit ca lui Dumnezeu sa-i tot cerem, pe gratis sau la schimb cu ceva (respectarea unor porunci, pomana pentru saraci, rugaciuni, inchinaciuni, si altele). Ne simtim in stare sa daruim lui Dumnezeu, din noi, macar o emotie, ca sa-l ajutam sa fie mai puternic?