Nu ştiu alţii cum sunt.. cum ar fi cei care se entuziasmează descoperind că o veche tradiţie locală (Ziua Morţilor) are un alt corespondent şi în altă parte (Halloween în SUA) drept care dau iama să folosească numele şi manifestarea americană în locul celei cu care erau obişnuiţi.
***
Monumentalitatea spaţiilor deschise
Am aşteptat vreme de un an sărbătoarea, ca să mă pot duce la Cimitirul din Pădure, Skogskyrkogården, de la marginea sudică a Stockholmului. Un loc care radiază bunătatea şi pioşenia pentu orişicine se nimereşte pe acolo: atât sub cât şi deasupra pământului. De aceea l-am şi numit Cimitirul Reîntregirii Neamului Suedez. Pentru că fără emfază, cu compasiune, acest loc a fost conceput să încapă pe toată lumea. Îl putem socoti deci imens, dar imensitatea lui îmbracă forma discreţiei şi decenţei. Ansamblul, pentru că nu e numai un simplu cimitir, se întinde pe orizontală, de abia încercînd, prin unele din componentele lui să se cocoaţe spre cer.
După coborârea soarelui, pe ceasurile patru după-amiază, locul întins, marcat de coline blânde se transformă într-un tărâmul unui vis frumos. Are în fundal însăşi Pădurea cu pricina, care adăposteşte morminte cu cruci pitice de fier ornamentat sobru cu floricele, un fel de Săpînţa visată de arhitecţii Gunnar Asplund şi Sigurd Lewerentz, care prin opera lor, pornită în 1915 şi inaugurată în 1920 s-au transformat, cu voia lor, în preoţi ai empatiei umane. Într-un documentar al Televiziunii Suedeze aflu cum cei doi arhitecţi şi-au gândit şi supraveheat opera până în cele mai mici detalii, de la calcarul roz-gălbui din care sunt formate coloanele, la piesele de mozaic ceramic produs manual care trebuiau să iasă la precizie de milimetru ca să se îmbine, la feronerii mărunte – o gaură a cheii în formă de hârcă pînă la grătarele de scurgere desenate ca unicate din aceeaşi piatră ca şi coloanele. Nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării la acest domiciliu din pădure!
Cimitirul, care, din nou spus, este un anasmblu, mult mai mult decît un cimitir, se întinde pe 100 hectare şi a fost pus, pe bună dreptate, pe lista monumentelor UNESCO. 100000 de locuri de veci asigură garanţiile necesare celor care îşi doresc un sejur veşninc într-un loc cuvenit.
De Ziua Morţilor exodul în cimitir al unei populaţii de mult secularizate şi crescute în individualism este enorm, aproape greu de înţeles. Şi totuşi, senzaţia pe care o ai păşind alături de sutele, miile, de semeni nu este aceea a unei gloate exhibiţioniste. Lumea păşeşte senină, aşteaptă la rîndul fără sfîrşit la metrou, comunică cu naturaleţe, fără excese. Astăzi circul e închis.
Mă apropii de Monumenthallen, un ansamblu sculptural, Monumentul Învierii, plasat sub o copertină înaltă placată cu lemn, avînd în centru o deschidere spre un cer care numai acolo te iartă de capriciile vremii nordice.
Semeni scrutând Inaccesibilul
Oamenii incremeniţi în sculptură, tineri ca şi bătrîni, sunt prinşi într-o tînjire nostalgică, dramatică, disperată, spre un cer care nu le va mai surîde niciodată. Ce expresie mai pură poate să existe, realizată de nişte creatori modernişti, pentru veşnica trecere a omului? Ca un îndem mut – ,,Nu vă temeţi!” – pe care toţi ne facem că nu îl auzim. Am mai întîlnit acest dramatism în personajele sculptate de Vigeland în Parcul de Sculputuri de la Oslo. http://www.vigeland.museum.no/en/vigeland-park/monolith
Mă plimb mai departe printre brazi ca să regăsesc cu înfrigurare, de parcă cineva le-ar fi luat de acolo, mici capele, sculpturi, ori ascunse după copaci, ori albe, vizibile din zare. Totul este parcă plasat la înălţimea inimii – nimic nu te striveşte, înspăimântă sau umileşte.
***
Am vrut demult să povestesc cât mai multe impresii despre acest loc şi îmi făceam iluzii că voi putea îmbogăţi povestirea cu detalii savante, ilustraţii, o relatare mai în amănunt a celor trăite în acea duminică de noiembrie. Am eşuat… Iată că, în loc de asta, aş vrea doar să transfer asupra voastră, întrerupîndu-mi povestirea aici, apăsarea profundă, dezamăgirea pe care am resimţit-o cînd a trebuit eu însumi să părăsesc locul. Chiar cu preţul creerii unui efect caricatural, pentru că am putea să ne imaginăm o părere de rău, o tânjeală, în momentul părăsirii unui cimitir? Vă împărtăşesc impresiile despre acest loc împotriva voinţei mele (am luat o hotărîre să nu mai scriu nimic în ACUM, lăsând loc celor care o merită din plin); o fac doar pentru ca altfel nu pot.
***
Am lăsat în urmă – şi de data asta – Cimitirul din Pădure la fel ca un ţînc tîrît acasă cu forţa de la vreun loc de joacă. În urmă, continua pînă înspre seară un concert de muzică corală, jazz, în lumina nobilă care radiază în Capela Sfintei Cruci. O sală împodobită în stil Jugend nordic, îmbinând blîndeţea, simplitatea şi eleganţa.
… Să ne regăsim sănătoşi şi la anul!
Adunati la caldura
Câteva referinţe pe saitul cimtirului, tradus cu neîndemînare de google translations:
http://translate.google.com/translate?hl=ro&sl=sv&tl=ro&twu=1&u=http://www.stockholm.se/KulturFritid/Konst-museer-och-teater/Varldsarvet-Skogskyrkogarden/%3Foversatt%3D
Si fotografii: http://g.co/maps/f9xvd
Felicitari George pentru aceste randuri. Am parcurs articolul intr-un ritm domol, ramanand in suflet cu senzatia de pace si liniste pe care ai reusit sa o transmiti atat de bine cititorilor. Inteleg parerea ta de rau la plecare. In societatea ametitoare de astazi e tot mai greu sa gasesti locuri in care sa ramai doar tu cu tine insuti, sa iti opresti gandurile accelerate si sa te cufunzi in linistea adanca. Mi-au ramas in suflet cuvintele tale „Totul este parcă plasat la înălţimea inimii – nimic nu te striveşte, înspăimântă sau umileşte.”
Revino pe ACUM, e nevoie si de astfel de articole.