Capitolul 4
„NU TOT AŞA VA FI ÎNTRE VOI” (MATEI, 20;26)
Nevoia de a interveni printr-o autoritate socială pentru a realiza condiţiile unei convieţuiri sociale minimale în unităţi mai mult sau mai puţin mari stă la baza justificării activităţii politice.
Această autoritate socială este în potenţă şi tendinţă suverană şi bineînţeles este în mâna unor oameni: monarhi, categorii sociale, teocraţi, aristocraţi, pluţocraţi, aleşi prin diferite metode, printre care votul etc.
În orice caz, puterea mare a celor care exercită autoritatea este în mâna unor oameni. Aşa cum inerţia spre rău duce la conflicte de natură a anihila însăşi posibilitatea constituirii societăţii şi convieţuirii sociale, făcând necesară intervenţia unei autorităţi, tot aşa aceeaşi inerţie face ca puterea mare din mâna celor care conduc societatea să tindă a se converti în abuzuri, silnicii, crime, cruzimi, discriminarea unor oameni şi chiar categorii de oameni, transformându-i în simple instrumente care-i servesc pe cei puternici (diferitele forme de sclavie, care, spuneam, sunt departe de a fi dispărut în societatea modernă, stau mărturie în acest sens).
Istoria omenirii este atât de plină de relele şi crimele celor care au deţinut puterea politică, dintre care cea mai mică este aceea că nu-şi îndeplinesc rostul şi că nu promovează binele comun, ci binele lor sau al unei categorii mici, încât se pune întrebarea dacă este oportună această autoritate şi activitatea ei politică. Sub forma aberantă a unor tendinţe anarhice, întrebarea aceasta s-a pus de multe ori prin negativism şi violenţă.
Punând toată energia în slujba micşorării acestor neajunsuri şi crime, întrebuinţând toată tehnica şi inteligenţa umană pentru o guvernare cât mai eficientă şi corectă, admiţând însă cu realism că acest efort îşi are limitele sale destul de înguste, trebuie să admitem, totuşi, că lipsa autorităţii politice ar fi chiar mai gravă, ducând la însăşi anihilarea premiselor existenţei societăţii şi convieţuirii umane.
Şi activitatea politică cu consecinţa ei – societatea organizată – poate fi salvată numai dacă o închinăm lui Dumnezeu. „Cine ţine la viaţa lui o va pierde, iar cine îşi pierde viaţa lui pentru Mine o va găsi” (Mat. 10-39).
Atacând această problemă a autorităţii necesare constituirii societăţii umane, Isus ne spune: „Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă” (Mat. 20;25-27).
Deşi rezolvarea oportună şi benefică a problemei autorităţii nu se poate face – aşa cum de altfel în orice problemă umană este acelaşi lucru – decât de pe poziţia urmării cuvintelor lui Isus, nu consider că este corect a menţiona printre exigenţele creştine în doctrinele politice acest îndemn divin. Am încercat să punctez aici numai acele exigenţe politice doctrinare care sunt specifice unei spiritualităţi creştine. Toate doctrinele politice, toate partidele politice, toate tezele acestora susţin necesitatea subordonării interesului personal şi de grup interesului general şi cer un comportament adecvat oamenilor politici. Prin urmare, această exigenţă nu este specifică unei doctrine creştine. Ceea ce este cu adevărat propriu unei activităţi politice de inspiraţie creştină sau, mai exact, oamenilor politici creştini, este că aceştia, acţionând şi pe baza motivaţiilor supranaturale, pot să-şi realizeze vocaţia lor de deţinători de autoritate socială, altfel, omeneşte vorbind, este foarte greu de scăpat de ispita bogăţiei injust câştigate şi a orgoliului ascunse în faldurile puterii politice. Dar aceasta nu este un punct de doctrină politică, ci o exigenţă a moralei creştine valabile în orice fel de activitate umană.
De multe ori, proclamarea acestui obiectiv ca punct de program politic şi recunoaşterea formală a autorităţii cuvintelui lui Isus în statutul unui partid politic slăbeşte, printr-o diversiune vicleană a omului supus slăbiciunii, transpunerea lui în realitate. Ne considerăm pe jumătate justificaţi, dacă printr-un punct de doctrină proclamăm că ne supunem cuvintelor lui Isus, şi astfel micşorăm, nu mărim, eforturile de conformare a vieţii noastre cu credinţa pe care o afirmăm.
În timp ce criteriul care trebuie să guverneze alegerea conducătorilor, cel al subordonării intereselor individuale şi de grup intereselor generale, nu suscită discuţii, metoda de selecţie a acestora a fost obiectul unor lungi controverse şi conflicte.
În epoca modernă, cu toate sincopele intervenite şi în ciuda greutăţilor şi imperfecţiunilor fatale într-o societate umană, se pare că s-a impus părerea că această selecţie trebuie făcută ţinând seama de voinţa (alegerea) tuturor oamenilor din respectiva unitate socială, fără nici un fel de discriminare de sex, rasă, etnie, avere, cultură, credinţă etc. În orice caz, o doctrină politică de inspiraţie creştină este în perfectă concordanţă cu această metodă de selecţie democratică, întrucât creştinismul îi consideră pe toţi oamenii persoane egale din punct de vedere al răspunderii lor faţă de Dumnezeu şi al destinului lor etern.
Criticile privind metoda democratică de alegere a conducătorilor politici ai societăţii şi implicit a soluţiilor politice conţin toate mult adevăr:
– democraţia se bazează pe o premisă falsă – aceea a egalităţii între oameni în ceea ce priveşte capacitatea lor de judecată, care conduce la un criteriu cantitativ, de alegere a oamenilor şi a soluţiilor politice, cu totul deficitar;
– tentaţia demagogiei, aceea de a avansa soluţiile cele mai dorite de majoritate, nu cele mai bune, nu poate fi învinsă de pe poziţia moralităţii medii a oamenilor politici;
– sacrificarea intereselor majorităţii, chiar dacă aceasta conduce la o creştere, pe ansamblu, a binelui pentru societate, este greu de realizat de către cei care doresc o putere depinzând, în ultimă analiză, de această majoritate;
– urmărirea unui bine superior, dacă el presupune un sacrificiu momentan, este de asemenea greu de realizat de către cei care depind de voinţa majorităţii, totdeauna puternic influenţată tocmai de binele imediat, de o opţiune hedonistă îngustă;
– influenţa necesară a elitelor, mai ales a celei morale, este negativ influenţată de puterea majorităţii, în cel mai bun caz mediocră.
Dar toate aceste critici ar fi pertinente şi hotărâtoare numai dacă prin metoda democratică s-ar ambiţiona, imediat şi necondiţionat, impunerea soluţiilor politice considerate, ca urmare a votului, implicit cele mai bune.
În realitate, metoda democratică de guvernare a societăţii este doar o modalitate de alegere a conducerii ei şi trebuie judecată, în comparaţie cu celelalte metode de alegere posibil de aplicat, în societatea modernă caracterizată prin pluralismul prezent în toate domeniile şi în toate privinţele.
Este destul să ne imaginăm greutăţile insurmontabile, în condiţiile societăţii contemporane, a celorlalte soluţii posibile privind alegerea conducerii ei, pentru a accepta, cu toate imperfecţiunile ei, metoda democratică.
Există apoi un argument hotărâtor în favoarea democraţiei, anume posibilitatea contracarării, în condiţii mai bune sau – mai exact – mai puţin rele, a două primejdii mari, care pândesc societatea omenească:
-Abuzurile de putere au tendinţa să se mărească, dacă nu există un mecanism, chiar imperfect, de alternare la guvernare. Desigur, demagogia, diversiunea, exploatarea ignoranţei etc. sunt de natură a obstrucţiona eliminarea abuzurilor de putere şi în cazul democraţiei, dar trebuie remarcat faptul că aceste abuzuri sunt relativ mai greu de eliminat în toate celelalte metode de guvernare nedemocratice.
– Imposibilitatea de a corecta din mers, de a reveni şi modifica o soluţie rea sau devenită prin evoluţia societăţii inoportună. Să ne amintim convulsiile, luptele intestine cu tot cortegiul lor de crime, care au dominat schimbările societăţii omeneşti în decursul istoriei. Desigur, nici în cazul democraţiei greutăţile schimbărilor politice nu pot fi evitate, dar în orice caz inerţia soluţiilor depăşite istoric este mai mare în toate metodele de guvernare nedemocratice.
Când optăm pentru o metodă de guvernare, trebuie să ţinem seama că această opţiune este întotdeauna relativă la celelalte soluţii posibile şi întotdeauna în funcţie de contextul istoric şi social dat.
A arăta deficienţele, oricât de mari, privind o metodă de alegere a guvernării, fără a arăta că există în contextul dat o altă metodă mai bună, care conduce la mai puţine greutăţi şi rateuri, este o poziţie gratuită în ceea ce priveşte respingerea ei. Mai mult ca oriunde, considerarea unei soluţii politice este strict în funcţie de celelalte soluţii posibil de aplicat.
În lipsa unei soluţii alternative mai bune, eforturile factorilor de răspundere din societate trebuie să se îndrepte nu spre contestarea metodei democratice, ci spre ameliorarea ei, spre eliminarea pe cât posibil a relelor pe care le conţine potenţial.
În orice caz, poate mai mult ca în alte privinţe, metoda democratică de alegere a conducerii societăţii este pândită de eşec, dacă nu este însufleţită de credinţă şi de spirit, care nu pot fi în societatea noastră decât creştine.
Specificul unei doctrine de inspiraţie creştină în domeniul pe care îl discutăm aici – sau mai exact într-o problemă care are o legătură mare cu acest domeniu al autorităţii sociale – stă în considerarea raportului dintre societate şi individ.
Şi aici s-au desprins două poziţii antagoniste, care, aşa cum se întâmplă întot¬deauna, alunecă uşor spre erorile extremelor.
Există în primul rând cei care consideră societatea o realitate autonomă, având valoare supremă, în numele căreia şi pentru care individul trebuie să se supună până la sacrificiu. Această poziţie s-a dezvoltat o dată cu slăbirea prezenţei lui Dumnezeu în sufletul şi motivaţiile omului modern, mărturisind că omul nu poate trăi singur, fără un scop suprem şi o valoare deasupra lui, care să-i justifice existenţa În lipsa lui Dumnezeu, acest scop suprem este uzurpat de idolii de tot felul, printre care „societatea”. Această concepţie stă la baza tuturor regimurilor autoritare şi apoi totalitare, cu tot cortegiul lor de abuzuri.
În extrema cealaltă sunt cei care consideră omul singura valoare, singura realitate care trebuie protejată şi promovată. Societatea nu este decât un instrument, neavând o justificare şi realitate ontologică proprie. Omul este măsura tuturor lucrurilor şi, în funcţie de nevoile sale, trebuie valorificată întreaga realitate înconjurătoare, În lipsa unor motivaţii supranaturale, subordonarea individului autorităţii statale şi sacrificiile sale în beneficiul colectivităţii nu se mai justifică. Rezultă o tendinţă spre libertinaj şi anarhie.
Creştinismul oferă şi în această privinţă soluţia salutară.
Omul este într-adevăr cel care, având un destin etern, nu poate fi instrumentul nici unei realităţi, incluzând aici şi societatea Nimic în afara lui Dumnezeu nu poate fi scopul ultim al unei fiinţe cu suflet nemuritor. Dar, în calitate de persoană, omul este supus, tocmai în vederea realizării destinului sau etern, legii dragostei, a depăşirii egoismului, a servirii aproapelui, a sacrificiului. Subordonarea faţă de societate nu este un efect al ierarhiei existenţiale superioare a acesteia, ci decurge din legea existentă în sufletul omului – fiinţă raţională şi eternă, capabilă să participe la dragostea cea mare a Creatorului pentru creaţia Sa.