Capitolul 2
LIBERTATEA ECONOMICĂ ŞI INTERVENŢIA SOCIETĂŢII ÎN ECONOMIE DIN PERSPECTIVA UNEI DOCTRINE DE INSPIRAŢIE CREŞTINĂ
Activitatea economică are ca finalitate satisfacerea trebuinţelor oamenilor -de la cele strict necesare vieţii, la cele care colorează viaţa, de la cele materiale, la cele culturale şi spirituale, cu precizarea că activitatea economică vizează exclusiv elementele care condiţionează aceste trebuinţe, cele care se obţin prin efort în lupta contra rarităţii relative a lucrurilor în lume.
Activitatea economică se desfăşoară în limita unor premise, dintre care unele ţin de organizarea socială (statală, în epoca modernă).
O politică de inspiraţie creştină trebuie să plece de la următoarele postulate:
-Binele economic este rezultatul activităţii persoanelor din societate; autoritatea socială este chemată să realizeze cadrul necesar desfăşurării în condiţii de maxim randament a activităţii economice, dar nu să înlocuiască efortul şi deciziile per¬soanelor din societate.
– Ca o consecinţă, principiul unei politici economice bune este lărgirea la maximum a actelor şi activităţilor în care libertatea de alegere şi determinare spre efort, precum şi orientarea acestui efort, să aparţină persoanelor libere din societate. Stăpâniţi pământul, asudaţi pentru satisfacerea trebuinţelor voastre, exercitaţi-vă personalitatea în folosirea pământului cu tot ce aceasta semnifică – este o poruncă a lui Dumnezeu, şi societatea organizată trebuie să mărească la maximum şi pentru cât mai mulţi oameni (în principiu pentru toţi) condiţiile respectării acestei porunci fundamentale. Nimic nu poate înlocui activitatea liberă a persoanelor în domeniul economic.
Condiţia de bază pentru ca aceasta să fie posibil este legătura dintre persoane şi bunuri – proprietatea particulară – respectată de semeni şi garantată de autori¬tatea statală.
Aceasta ar trebui să ducă (şi duce, într-o măsură mai mare sau mai mică, depinzând de unele condiţii posibil de influenţat şi prin politică) la:
– stimularea hărniciei, a activităţii de producere şi administrare a bunurilor pe care pământul ni le poate oferi;
– utilizarea bunurilor produse spre maximum de bine economic social;
– respectul proprietăţii şi administrarea bunurilor astfel încât oamenii să-şi poată satisface în mod maximal trebuinţele, paralel cu manifestarea personalităţii lor în stăpânirea pământului;
– mobilizarea spontană a unor capitaluri (bunuri economice) în vederea lărgirii producţiei şi orientării ei spre sectoarele de maximă profitabilitate, în general de maximă utilitate socială.
Inerţia spre rău, desconsiderarea binelui semenilor şi acţionarea exclusiv spre satisfacerea trebuinţelor proprii, precumpănind de multe ori asupra imperativului moral din sufletul oamenilor, precum şi raritatea relativă a bunurilor pe care pământul ni le pune la dispoziţie în raport cu trebuinţele noastre, teoretic nelimitate, face ca în practică omenirea să se îndepărteze de la situaţia ideală la care respectarea proprietăţii şi a personalităţii tuturor ar trebui să ducă. Mai mult, nici măcar condiţiile unui echilibru social minimal, la marginea războiului tuturor împotrivataturor, obţinut şi prin constrângerea socială, nu sunt întotdeauna realizate.
Situaţiile în privinţa stăpânirii pământului {„pământ” = bunuri în proprietate), pe care omenirea le înfruntă de mii de ani, conduc la o serie de dezechilibre grave, printre care amintim: existenţa unor categorii mari de oameni trăind sub nivelul sărăciei şi prezenţa sclaviei (care, departe de a fi dispărut din societatea contemporană, îşi face loc în diferite grade şi forme).
Stăpânirea bunurilor pământului s-a întins şi asupra semenilor transformaţi în sclavi, stăpânii uzând de ei ca de nişte lucruri şi dispunând asupra lor şi a roadelor muncii lor.
Randamentul economic extrem de mic al unei societăţi bazate pe munca sclavilor şi gravele sale aspecte negative morale au determinat trecerea la o societate în care, recunoscându-se tuturor dreptul de a dispune în exclusivitate asupra unor bunuri, s-a ajuns, cu ajutorul instituţiei proprietăţii, la o organizare mai rentabilă a activităţii economice. Nu ne vom opri asupra modalităţilor intermediare dintre sclavie şi libertatea economică bazată pe proprietate şi pe recunoaşterea calităţii pentru toţi oamenii de a fi stăpâni potenţiali pe o parte din pământ, dispunând liber de această parte în virtutea calităţii de persoană. Procesul a durat sute de ani, a cuprins situaţii diferite, dar în general a determinat pe ansamblu o creştere spectaculoasă a randamentului economic. De fapt, procesul nu este terminat şi mai ales generalizarea calităţii de proprietar, dispunând de o parte din „pământ”, este departe de a ti desăvârşită. Aspectele negative, despre care am amintit, continuă să ridice probleme grave omenirii.
Nu ne vom opri la neajunsurile datorate încălcării normelor de drept, a abuzurilor de tot felul care pot fi gândite ca micşorându-se sub acţiunea unei conduite responsabile a celor care conduc societatea şi a celor care sunt conduşi. Ne vom referi în primul rând la situaţiile dificile, dramatice, la care se ajunge, chiar în ipoteza respectării ordinii de drept, într-o societate bazată exclusiv pe libertatea de decizie a persoanelor din societate.
De la început trebuie să arătăm că este greşit a conta pe o comportare conformă cu o morală perfectă, aşa cum este cea bazată pe o morală creştină, chiar dacă, prin ipoteză şi ca metodă de lucru, am considera-o posibilă într-un anumit context.
Dacă vom încuraja, prin societatea organizată, prin politică – în opoziţie cu concepţiile false despre libertate ce domină în societatea contemporană – educarea oamenilor şi mai ales a tinerelor generaţii în respectul valorilor moralei creştine – bineînţeles permiţând în deplină libertate manifestarea şi a altor credinţe – nu vom obţine nici atunci o situaţie care să excludă aspectele negative pe care le-am amintit şi care să facă inoportun amestecul statului în economie.
Politicul, acţiunea societăţii organizate, nu este chemat să impună un anumit comportament moral, până la identificarea cu idealul, pe care de altfel nici nu-1 poate face, dar nici să rămână indiferent faţă de acest comportament. Arta politi¬cului este – în această privinţă – chemată să asigure condiţiile optime pentru ca acţiunile persoanelor să ajungă la conformarea cât mai deplină cu un comportament moral, dar în libertate faţă de constrângerea statală.
Eliberarea de constrângerea societăţii organizate îşi are limitele ei (în primul rând, nevoia de a asigura un echilibru strict necesar convieţuirii).
Îndeosebi în activitatea economică, între înlocuirea totală a motivaţiilor personale cu normele şi constrângerea statală şi permisivitatea neîngrădită, transformând statul într-un simplu paznic, se situează comportamentul politic bun, pe care arta oamenilor politici trebuie să-1 descopere şi să-1 realizeze.
Politicul nu trebuie să preconizeze norme care să guverneze o societate în care comportamentul persoanelor este întotdeauna cel bun, ci trebuie să răspundă exigenţelor unei societăţi compuse din oameni cu defectele, calităţile, păcatele şi virtuţile în care complexul istoric, social şi existenţial i-a adus.
Înainte de a arăta exigenţele unei doctrine politice de inspiraţie creştină, în această problemă, să amintim relele, situaţiile negative generate de o libertate economică împinsă la extrem (chiar dacă o astfel de libertate există doar ca ipoteză de lucru):
1) Tendinţa de acumulare a averilor în mâna unora şi privarea altor oameni de orice stăpânire asupra unei părţi din pământul dat lor de Dumnezeu; inegalitatea aceasta tinde, fără intervenţia societăţii organizate, să se accentueze până la paroxism.
2) Utilizarea averii de către unii oameni în dispreţul total al trebuinţelor vitale ale semenilor din societate, satisfăcându-şi trebuinţe minore, de multe ori dăunătoare mediului şi celorlalţi oameni, astfel încât nevoi imperioase rămân în suferinţă.
3) Respectarea proprietăţii, inclusiv asupra forţelor de producţie, se justifică, printre altele, prin aceea că păstrarea şi întărirea ei obligă şi face ca, în general, proprietarii să o întrebuinţeze spre creşterea capacităţii de producţie, deci dând unei părţi tot mai mari din avere funcţia de capital; această tendinţă este însă una relativă, existând posibilitatea ca, prin utilizarea averii exclusiv spre satisfacerea unor trebuinţe personale şi deloc vitale, să fie sustrase capitaluri necesare economiei sociale – cu consecinţe negative.
4) Existenţa unor categorii destul de mari de persoane pe care mecanismul economic (din motive subiective sau obiective, care din punctul de vedere pe care ne-am situat aici nu au relevanţă) îi marginalizează, fără intervenţia societăţii organizate împingându-i în sărăcie sau chiar mizerie.
Într-o societate dominată de un comportament moral creştin riguros, rezolvarea tuturor acestor probleme s-ar face de către persoanele din societate, acţionând cu înţelepciune şi caritate, nu în primul rând ca proprietari, ci ca administratori ai averii la dispoziţia lor, luând în considerare trebuinţele lor şi ale familiilor lor în primul rând, dar şi ale semenilor lor. În realitate, comportamentul oamenilor chiar într-o societate creştină este foarte departe de aceasta. Societatea organizată prin politica pe care o face – într-o viziune creştină – este chemată în această problemă să încurajeze comportamentul creştin al persoanelor, în primul rând prin educaţie (bineînţeles, cu respectarea libertăţii politice), dar având conştiinţa că aceasta nu rezolvă în totalitate problemele sociale izvorâte din aspectele negative semnalate mai sus.
S-a pus chiar problema dacă societatea organizată prin politică poate şi trebuie să rezolve aceste grave disfuncţii din societatea contemporană, sacrificând libertatea economică a persoanelor.
În faţa gravităţii situaţiei izvorâte din inegalitatea funciară economică şi din privarea unor categorii mari de oameni de orice fel de proprietate, de orice fel de dispoziţie asupra unei părţi din „pământ”, precum şi din comportamentul inadecvat (iresponsabil) al unora dintre cei care deţin averea, se naşte următoarea problemă: chiar dacă, respectând proprietatea particulară, inclusiv asupra bunurilor de producţie, şi libertatea economică, randamentul economic general este mare şi foarte mare, se pune întrebarea dacă neajunsurile amintite, îndeosebi marginalizarea şi mizeria unei părţi a societăţii, nu justifică renunţarea la o economie liberă şi înlocuirea ei cu o economie de comandă integral dirijată de societatea organizată?
Considerăm că trebuie respinsă din start o astfel de soluţie, respectarea unei zone cât mai mari, în care decizia liberă a persoanelor umane să precumpănească, fiind un imperativ de principiu al unei politici economice de inspiraţie creştină.
Aşa cum am văzut deja, acţiunea de realizare şi promovare a binelui cade în sarcina persoanei umane. În nici un caz societatea organizată nu poate înlocui responsabilitatea persoanei şi să reglementeze în amănunt comportamentul oame¬nilor. O astfel de organizare ar duce la situaţia mai apropiată de un muşuroi de furnici decât de o societate a unor persoane umane de natura spirituală.
De altfel, este o iluzie că libertatea de decizie a oamenilor, bazată în principal în societatea modernă pe respectarea proprietăţii particulare, o dată înlocuită în amănunt cu reglementările autorităţii sociale, ar conduce la un bine social mai mare, la evitarea în proporţie mai mare a aspectelor negative semnalizate. Primul efect al unei economii bazate în principal pe decizii ale societăţii organizate, eliminând rolul proprietăţii particulare asupra mijloacelor de producţie (de altfel experimentat deja în lumea contemporană) este pierderea unei cantităţi mari de motivaţie generatoare de energie, iniţiativă şi muncă, iar ea, la rându-i, conduce la o scădere generală a randamentului economic, fără a realiza o egalizare între oameni nici măcar în domeniul necesităţilor primare.
Apar o serie de inegalităţi izvorâte nu din repartizarea nemulţumitoare moral a proprietăţii particulare, ci, de data aceasta, din exercitarea, nu numai inegală, dar frecvent abuzivă a puterii de decizie a unora în locul şi pentru alţii.
Aceasta constatare, care justifică fără greş ca o doctrină politică de inspiraţie creştină să menţină proprietatea particulară, inclusiv asupra mijloacelor de producţie, şi să lărgească pe cât posibil domeniul libertăţii persoanelor, nu înseamnă că ea, doctrina politică de inspiraţie creştină, poate ignora relele majore care rezultă de pe urma libertăţii economice neîngrădite şi că poate refuza dreptul societăţii de a interveni în vederea corectării lor. Nu există principii politice care, aplicate consecvent şi rigid, să ducă cu necesitate la binele comun fără participarea liberă şi responsabilă a persoanelor din societate.
Astfel dacă, de exemplu, proprietatea particulară şi libertatea economică, în ciuda eficienţei generale pe care o provoacă, conduc la situaţii dramatice, la existenţa unor categorii trăind la graniţa sau sub graniţa mizeriei, alături de o opulenţă economică sfidătoare a altor categorii, atunci într-o concepţie doctrinară creştină, aceasta justifică din plin intervenţia societăţii organizate în redistribuirea averii. Dar această redistribuire trebuie făcută astfel încât să se menţină, pe cât posibil, vocaţia persoanelor spre libertatea economică şi dispunerea asupra bunurilor „pământului” (proprietatea) şi să nu ducă pe ansamblu la scăderea randamentului general economic, astfel încât, până la urmă, nici categoriile dezavantajate să nu beneficieze măcar de o micşorare a mizeriei lor.
Desigur, soluţia ideală ar fi aceea de a nu exista nevoia intervenţiei; ca persoanele din societate, comportându-se creştineşte, având conştiinţa că sunt doar administratorii unei averi destinate să satisfacă plenar trebuinţele tuturor oamenilor, să o folosească în mod caritabil şi cu maximă responsabilitate şi eficienţă. Numai că ordinea de drept, societatea organizată, nu trebuie să găsească soluţiile corespunzând unui comportament ideal al oamenilor (care de altfel, în acest caz, nici nu ar mai fi necesare), ci trebuie să ţină seama de oamenii existenţi, nu de cei imaginaţi ca fiind ideali.
Dacă respectarea vocaţiei oamenilor, aceea de a dispune de „pământul” dat în stăpânirea lor şi creşterea evidentă a randamentului economic într-o astfel de societate în care libertatea economică este regulă, corespunde unei doctrine economice de inspiraţie creştină, nu este mai puţin adevărat că, în general, credinţa şi morala creştină, mai ales în societatea contemporană, în care ele au ajuns la cote foarte mici, nu sunt de natură a elimina situaţiile negative menite să pună în discuţie însăşi echilibrul social al convieţuirii.
Dintre aceste situaţii negative, una deosebit de primejdioasă este existenţa unor categorii mari de persoane dezavantajate, marginalizate, trăind, în ciuda opulenţei şi posibilităţilor mari din societatea modernă, la limita şi sub limita sărăciei. Nu există nici o doctrină politico-economică de la liberalismul pur la socialismul cel mai radical – care să nu preconizeze o politică de asistenţă socială în această privinţă. O doctrină de inspiraţie creştină este normal să nu facă excepţie. Spiritul în care se face intervenţia, având consecinţe practice indiscutabile, diferenţiază politicile de asistenţă între ele şi scoate în evidenţă mai ales o politică de asistenţă creştină. Totuşi, observăm că, în ciuda diferenţelor ideologice mari – de la conservatori şi liberali la socialiştii cei mai radicali – în societatea apuseană, sub presiunea pragmatismului, politicile de protecţie socială nu diferă prea mult de la un partid la altul.
Pentru socialişti, societatea este chemată să gestioneze şi să repartizeze bunurile produse conform unor criterii morale – bazate în ultimă analiză pe diferite forme de egalitarism. Aceasta presupune, dacă ar rămâne consecvenţi faţă de principii, renunţarea la proprietatea particulară şi organizarea de către societate a economiei. Cu alte cuvinte, o economic de comandă.
Este de remarcat, de asemenea, că, pentru socialiştii consecvenţi cu propriile lor principii, asistenţa socială nu ar însemna redistribuirea produsului social, ci distribuirea lui.
Ineficienta experimentată a unei economii de comandă a făcut ca socialiştii în marea lor majoritate să renunţe, din oportunism sau pragmatism, la o astfel de economie, concentrându-şi eforturile spre intervenţia în repartiţie. Această ambiguitate doctrinară creează, în societăţile conduse de socialişti, o tensiune care afectează, până la urmă, atât randamentul economic, cât şi o repartiţie satisfăcătoare.
Pentru liberali şi conservatori, în schimb, libertatea economică, cu toate consecinţele ei, inclusiv a repartiţiei inegale, trebuie riguros respectată, utilizarea averii în mod liber de către indivizi conducând, în ultimă analiză, în concepţia lor, la un randament mărit, de care profită toată lumea Existenţa unor categorii mari de persoane împinse spre mizerie, în ciuda unei dezvoltări spectaculoase a economiei, nu a putut fi însă ignorată de nimeni.
Astfel, conservatori, liberali, socialişti au ajuns în fapt la acelaşi lucru, cu variaţiile izvorâte din spiritul în care se intervine: o economie bazată pe proprietatea particulară asupra mijloacelor de producţie, în care statul intervine redistribuind produsul social, astfel încât să fie salvate de mizerie şi sărăcie categorii mari de persoane.
O politică de asistenţă socială poate fi ferită de ineficientă şi eşec de pe o poziţie creştină.
O ordine de drept inspirată de o concepţie creştină, chiar dacă nu poate să realizeze prin ea însăşi un comportament generalizat creştin, trebuie să faciliteze, în cel mai rău caz să nu împiedice, un comportament creştin al persoanelor din societate. Într-o astfel de societate, hărnicia, disponibilitatea la efortul necesar satisfacerii trebuinţelor economice sunt dublate de conştiinţa că toate bogăţiile pământului sunt date doar în administrarea persoanelor, ele trebuind să le utilizeze în spiritul carităţii, spre binele lor, al familiilor lor, al tuturor oamenilor care, într-un fel sau altul, depind de comportamentul lor economic. Desigur, o astfel de situaţie nu se întâlneşte în viaţa reală, ceea ce face necesară intervenţia societăţii organizate, pentru redistribuirea averii sociale. Dacă o politică de inspiraţie creştină nu este chemată să consacre reguli pentru oameni ideali, se pune întrebarea dacă această situaţie ideală nu trebuie să fie cel puţin modelul promovat cu permanenţă de normele economice pozitive. Dar a stabili reguli a căror eficienţă depinde de comportarea aprioric ideală a oamenilor este o soluţie nerealistă şi, deci, rea politic. Să ne reamintim că o politică de inspiraţie creştină este eliberată de ispita de a lua din mâinile oamenilor deciziile economice, transferându-le în sarcina societăţii organizate. Politicul nu este chemat şi nici nu poate să reglementeze în amănunt comportamentul oamenilor; nu rezolvă el, în locul lor, problemele de viaţă. Politicul trebuie doar să realizeze cadrul în care comportamentul oamenilor poate să se apropie de o maximă eficienţă economică.
O dată admis că soluţia cea mai eficientă, cea mai bună, deci, este cea care respectă proprietatea particulară stimulând iniţiativa economică a oamenilor, excludem o economie de comandă, posibilitatea ca repartiţia bunurilor produse să cadă în sarcina societăţii organizate. O politică de inspiraţie creştină respectă libertatea economică a omului, îndepărtându-se de soluţiile socialiste, dar, în acelaşi timp, respinge poziţia liberală radicală, care echivalează dreptatea cu respectarea libertăţii economice, indiferent de consecinţele la care conduce.
Aşa cum am văzut deja, aceste două teze, contradictorii în principiu, sub presiunea necesităţii au sfârşit prin a preconiza în concret soluţii pragmatice apropiate.
O politică de inspiraţie creştină în problema asistenţei sociale nu se îndepărtează fundamental de soluţiile la care s-a ajuns, respectând mai mult sau mai puţin principiile de pornire, atât de către liberali, cât şi de către socialişti.
Elucidarea şi enunţarea cu realism şi în adevăr a principiilor de pornire, aşa cum o politică creştină o poate face, are o importanţă mare în realizarea oportună a asistenţei sociale, pentru că principiile au, chiar dacă uneori cu întârziere, o influenţă hotărâtoare asupra politicii concrete.
O politică de asistenţă socială de inspiraţie creştină trebuie să ţină seama de următoarele:
– respectarea libertăţii economice pe baza proprietăţii particulare, chiar dacă pe ansamblu conduce la o eficienţă economică mărită, nu este un scop în sine; pot exista raţiuni, iar mizeria unor categorii de oameni este una dintre ele, care justifică limitarea de către societate a acestei libertăţi;
– o dată optat pentru o economie liberă, mijlocul de intervenţie al statului în favoarea categoriilor dezavantajate este redistribuirea, în principal cu ajutorul impozitului, a produsului social;
– scopul unei astfel de intervenţii nu este egalitarismul şi nici retribuirea după criterii „raţionale” a producţiei, ci pur şi simplu evitarea depăşirii graniţei sărăciei pentru categorii de persoane (ceea ce s-ar întâmpla dacă s-ar respecta retribuţia liberală).
O dată aleasă o economie bazată pe proprietatea particulară, elementele care condiţionează randamentul economic mare, printre care: stimularea activităţii economice prin motivarea ei, orientarea spontană a averii capitalizate spre sec¬toarele cele mai cerute, existenţa unei concurenţe benefice, trebuie încurajate de o politică de inspiraţie creştină, iar măsurile de protecţie socială preconizate nu trebuie să afecteze randamentul economic. Nu pentru că randamentul economic ar fi unicul şi supremul ţel al societăţii organizate. Într-o concepţie creştină pot exista raţiuni morale care să primeze asupra unui progres economic maximal. Dar, în momentul în care am optat pentru o economie liberă, reuşita unei politici eficiente de asistenţă socială depinde de randamentul economic. Nu putem mări şi face eficientă asistenţa socială micşorând sursele din care ea îşi extrage seva.
Măsurile de protecţie socială într-o economie liberă constau în redistribuirea produsului social, nu în repartizarea lui aprioric. Admitem justeţea intervenţiei statului pentru a modifica repartiţia aşa cum ea ar rezulta spontan, dar nu trebuie să se uite că se redistribuie ceea ce se produce şi cât se produce. Ea trebuie făcută astfel încât avantajele libertăţii economice şi a respectării proprietăţii particulare, arătate mai sus, să fie menţinute, pe cât posibil, altfel am arunca copilul aruncând apa din copaia în care l-am scăldat.
Ţine de înţelepciunea şi de competenţa oamenilor politici ca redistribuirea să nu influenţeze negativ şi decisiv randamentul economic general. Randamentul general economic poate, dacă nu se procedează înţelept, să scadă astfel încât ceea ce se pierde, inclusiv pentru categoriile dezavantajate, să fie mai mult decât ceea ce ele câştigă. În aprecierea măsurilor de protecţie socială inspirate de principii creştine, trebuie să se ţină seama de comportamentul oamenilor aşa cum el este, nu aşa cum el ar trebui să fie.
Cele mai valoroase şi mai bune măsuri de protecţie socială ar fi cele izvorâte din actele de libertate ale oamenilor care dispun de avere, dar ele nu pot, cel puţin ţinând seama de oamenii concreţi ai lumii noastre, rezolva problema asistenţei sociale. În paranteză fie spus, aceasta nu trebuie să descurajeze o politică creştină în a folosi mijloacele la dispoziţia statului, în principal educative, pentru a mări responsabilitatea şi înţelepciunea utilizării bunurilor produse în societate, dar cu realism trebuie constatat că ele nu pot suplini politicile de asistenţă socială necesare în societatea modernă şi care presupun intervenţia societăţii organizate în meca¬nismul distribuirii produsului social.
În concluzie, o doctrină economică de inspiraţie creştină trebuie să afle calea asigurării libertăţii economice – consecutivă respectării proprietăţii particulare – care conduce în general la un randament economic mare, dar, în acelaşi timp, să intervină corectând efectele negative ce rezultă din repartiţia spontană a averii sociale.
Consecinţa credinţei creştine că nu există nimic care să aibă o valoare absolută (valoare şi finalitate pe care o are doar Dumnezeu) este tocmai libertatea în realizarea unei politici scăpate de orice formă de idolatrie.
Oamenii politici care acţionează inspiraţi de o doctrină creştină sunt scăpaţi de corsetul – în cel mai bun caz: stânjenitor – respectării unor principii (de libertate neîngrădită pentru unii sau de repartizare pe baza unor criterii „raţionale”, egalitariste, impuse prin puterea statală, de către alţii). Aceasta deschide calea unei politici înţelepte şi generoase, care (mutandis-mutando) poate face ceea ce Sf. Augustin spune: „Iubeşte şi fă ce vrei”.