ACUM.TV

(partea VI) Binomul imposibil: Strategii – Opinie publica

Cauza si motivatiile unui razboi in Iraq erau extrem de dificil de explicat. Un proces de explicare publica ar fi subminat iremediabil necesitatea razboiului. Daca presedintele Bush ar fi declarat public ca motivul pentru invazia Iraqului era ca Statele Unite sa-si flexeze muschii in fata lumii iar prin ocuparea Iraqului dorea sa intimideze statele vecine din Orientul Mijlociu (!?) ar fi subminat intreaga capacitate a USA de a-si atinge ambele scopuri. Statele, in special cele democratice, sunt “rupte” între realitatile politicii externe si necesitatea mobilizarii opiniei publice in jurul unor idealuri. Iar acest lucru devine si mai complex atunci cind, simultan, este necesara alcatuirea unei coalitii de state in timp ce se exercita presiuni asupra inamicului. Este virtual imposibil sa dezvalui scopurile strategice reale din spatele fiecarei actiuni. De aceea este necesara invocarea unor simboluri cu impact puternic pentru a le justifica.

Administratia Bush se afla la rascruce – decizia de invadare a Iraqului fusese luata dar trebuia explicata opiniei publice! Oricat de dificil ar fi, adevarul are intotdeauna avantajul de a fi “adevar”. Existau totusi unele explicatii posibile, mai usoare si care nu erau neaparat false dar care nu constituiau motivele decisive pentru invazie. Administratia Bush avea doua explicatii de acest gen care, in opinia sa, erau ideale fiind atit convingatoare cit si adevarate. Una din ele era ca Saddam Hussein colaborase cu Al Qaeda iar cealalta era ca Iraq detine arme de distrugere in masa (WMD – weapons of mass destruction).

Ipoteza colaborarii dintre Al Qaeda si Saddam era insa foarte subtire si se baza pe un singur indiciu: un raport al serviciilor secrete cehe privind o intilnire la Praga dintre un membru Al Qaeda (Mohammed Atta) si reprezentati ai serviciilor de spionaj iraqiene. Dar aceasta nu putea fi verificata si nici nu putea fi considerata o dovada de conspiratie. Din punctul de vedere al Al Qaeda, Saddam – fiind un lider secular si corupt – nu era de incredere. Strategia Al Qaeda era sa nu fie la mina nici unui serviciu secret. Era posibil ca Al Qaeda sa fi cumparat servicii de la iraqieni – cum iraqienii erau disponibili contra cost – dar e imposibil de crezut ca Osama bin Laden, obsedat cum era de securitatea organizatiei, ar fi dezvaluit iraqienilor vreo informatie reala asupra planurilor sale. Iar acesta era si punctul de vedere al serviciilor de informatii europene. Cum unul din scopurile campaniei diplomatice publice a USA era sa atraga Uniunea Europeana in coalitie, administratia Bush vedea orice argument respins de serviciile secrete europene ca pe un non-starter.

Motivul privind presupusa colaborare Iraq – Al Qaeda a devenit repede neconvingator iar din septembrie 2002 aceasta justificare incepea sa dispara din luarile de pozitie oficiale ale administratiei americane. Era inlocuita tot mai mult de necesitatea de a indeparta pericolul WMD-urilor din Iraq. Aceasta explicatie parea mult mai convingatoare decit prima. Se stia ca Iraqul utilizase arme chimice in razboiul cu Iranul si contra civililor kurzi din Halabja. Se stia ca Saddam cauta asiduu tehnologie nucleara, desi Israelul distrusese in 1981 reactorul nuclear furnizat de Franta. Si in fine, existau dovezi care sugerau ca Iraqul are programe de cercetare in domeniul armelor biologice. Consensul general cum ca Saddam detine WMD era sustinut si de comportarea lui Saddam fata de inspectiile UN. In 1998 el i-a expulzat pe inspectori, lasind intreaga comunitate internationala sa creada ca “are ceva de ascuns”. Cum nu toate acestea erau pe deplin verificabile, numitorul comun in comunitatea internationala era ca Saddam detine arme chimice si incearca sa obtina alte arme mai letale.

Administratia Bush credea ca are in sfarsit o justificare suficient de convingatoare. Saddam era un tiran brutal si nu existau simpatii pentru el nici printre cei mai anti-americani suporteri europeni. Iar armele lui de distrugere in masa erau o reala amenintare la adresa tuturor tarilor din regiune, inclusiv Arabia Saudita, care nu s-ar fi opus eliminarii lor. Si, in final, erau rezolutii peste rezolutii ale ONU pe care Saddam nu se sinchisea sa le dea ascultare. USA spera sa obtina, prin intermediul ONU, sanctiuni care sa-i permita sa rezolve direct problema.

Dar Statele Unite nu planuiau sa invadeze Iraqul datorita armelor de distrugere in masa. Aceasta probabil era perceptia unui spectator obisnuit. Daca un stat se teme ca alt stat poseda arme de distrugere in masa si este posibil sa le foloseasca atunci nu te apuci si-l ameninti cu luni inainte de a fi gata sa lansezi o ofensiva! Ba mai si incepi in public o numaratoare inversa inaintea termenului limita. Daca chiar crezi ca o tara are WMD-uri atunci taci chitic si nu ameninti, nu spui nimic pina cind esti gata sa lansezi atacul. Si atunci lovesti prin surprindere! Pur si simplu, comportarea USA nu era conforma cu ceea ce sustineau. Prin comparatie, comportarea Israelului era anormala daca Saddam ar fi dezvoltat arme nucleare. Statul evreu distrusese reactorul nuclear de la Osirak in 1981 iar politica sa nu se schimbase. Daca Iraqul ar fi fost macar PE APROAPE de a avea WMD-uri operationale, fara indoaiala ca Israelul ar fi atacat din nou. Statele Unite banuiau ca Saddam poate avea focoase chimice care puteau fi instalate pe rachete Scud dar, ca si Israelul, nu credeau ca Iraqul constituie o amenintare.

Rationamentul administratiei Bush era in felul urmator. NIMENI nu dorea ca Saddam sa aiba WMD-uri si nici ca acesta sa ramina la putere. Astfel, invocarea pericolului WMD-urilor, chiar daca nu asigura Statelor Unite un larg suport international, cel putin indeparta posibilitatea unei opozitii prea largi.
Spre deosebire de “explicatia” Al Qaeda, cea despre WMD-uri era pe cit de irezistibila pe atit de adevarata iar administratia Bush credea ca poate construi o coalitie in jurul acesteia.

In final, Statele Unite au calculat gresit insa, netinind cont de implicatiile geopolitice ale invaziei Iraqului asupra marilor puteri din regiune (acele puteri regionale majore care nu pot influenta evenimente la scara globala – China, Rusia, UE). Prin ocuparea Iraqului, Arabia Saudita, Iranul deveneau incercuite iar fortele americane ar fi devenit prezente in majoritatea tarilor din Golf. Marile puteri au inteles razboiul USA contra Al Qaeda si erau gata sa acorde sprijin in urmarirea acesteia pe tot globul. Dar prezenta trupelor americane in inima Orientului Mijlociu ar fi schimbat balanta de putere din zona in mod atit de dramatic incit pentru aceste mari puteri situatia devenea de netolerat. Statele Unite ar fi dominat o regiune vasta si dat fiind si controlul absolut al US Navy asupra marilor ar fi devenit un imperiu hegemonic.

Este foarte important de inteles ca exact aceasta era si dorinta USA. Cu singura exceptie ca, Statele Unite erau concentrate asupra infringerii Al Qaeda si nu priveau prezenta in Orientul Mijlociu ca pe un scop in sine ci ca pe UN MIJLOC de a-si atinge scopul. Nu doreau un imperiu.
Marile puteri erau pregatite sa accepte acestea ca fiind adevaratele intentii ale USA. Dar in acelasi timp ele au inteles ca, chiar in varianta unei infringeri a Al Qaeda in final, Statele Unite vor controla in continuare regiunea si era posibil SA NU MAI DOREASCA sa se retraga odata ce scopul final era atins.

Nu intentiile americane erau problema fundamentala. Ci realitatea din teren care se va fi creat in urma unei consecinte neintentionate.

(va urma)

Sursa:
America’s Secret War – George Friedman, Broadway Books, 2004

Acest articol a fost publicat luni, 2 ianuarie 2006 la rubrica Intern.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.