ACUM.TV

O problema prealabilă: Politica si morala

Este foarte răspândită opinia că soluţiile oportune politic intră, de multe ori, în contradicţie cu respectarea riguroasă a moralei şi că aceasta, în consecinţă, nu are ce căuta în politică.

Existenţa acestei aparente contradicţii între morală şi o politică bună se datorează în ultimă analiză concepţiilor idolatre care pun în locul lui Dumnezeu, ca scop final, o valoare umană. Dumnezeu, care este deasupra oricăror realităţi imanente, nu poate intra în concurenţă cu nici un bine pe care morala îl poate cere oamenilor, în timp ce orice valoare idolatră poate.

Dar afirmaţia, făcută de pe poziţia teoretică, privind incompatibilitatea moralei cu politica, este posibilă datorită unei ignoranţe crase de care, de multe ori, nu sunt responsabili cei care o fac, dacă ţinem seama de imensul material dezinformator vărsat cu generozitate asupra oamenilor de toate condiţiile şi de toate nivelurile de pregătire, în ultimul timp.

O înţelegere minimală a moralei ne scuteşte de falsa problemă a oportunităţilor politice care ar trebui sacrificate pentru a rămâne consecvenţi principiilor morale.
Morala, în înţelesul cel mai larg, este un mănunchi de principii, de norme de comportament, care trebuie respectate în vederea promovării unui bine superior celui strict simţit ca atare de către persoanele în cauză. Chiar dacă, în dialectica istorică, elementul religios (participarea omului la o realitate transcendentă, supranaturală) se pierde, el este cel fără de care (cel puţin postulat iniţial) nu există morală.

Este posibil – şi aşa se întâmplă de obicei – ca binele transcendent să ia trupul şi forma unui bine imanent (echilibrul social, binele văzut al semenilor noştri, promovarea naţiunii şi a valorilor ei, posibilitatea accederii la o cunoaştere superioară discursivă sau estetică a realităţii etc), dar rămâne în permanenţă, chiar dacă negată formal, o distanţă între ceea ce cunoaştem şi simţim şi ceea ce trebuie să promovăm printr-un comportament moral. Această diferenţă, tainică, mărturiseşte scânteia divină din sufletul omului. Ea nu poate fi depăşită decât prin credinţă. Menţionăm în treacăt că toate valorile umane, care se prezintă ca obiectiv de urmărit, sunt salvate în perspectivă creştină.

Elementul supranatural nu se prezintă în morala creştină ca înlocuitorul valorilor umane, a binelui imanent pe care îl putem şi trebuie să-l facem, ci ca motivaţia urmăririi lui. Specificul moralei creştine constă în faptul că nici una dintre aceste valori nu poate fi scopul nostru final, ele subordonându-se toate adevăratului nostru scop final, lui Dumnezeu, cel mereu dincolo de graniţa cunoaşterii noastre naturale.

Oricât am încerca să epuizăm şi să ne însuşim întregul câmp de valori pe care trebuie şi putem să-l promovăm, oricât am realiza reflexele sociale şi comportamentale care promovează aceste obiective, oricât ele ar deveni obligatorii, nu numai prin stabilirea de reguli, ci prin însuşirea şi practicarea lor spontană, întotdeauna va rămâne, atâta vreme cât suntem oameni, nu roboţi, un domeniu pe care nu-l putem străbate decât prin libertate.

Putem să ne supunem eventual din obişnuinţă şi reflex exigenţelor morale care mărturisesc oricum, chiar rămânând în taină, prezenţa transcendentului, dar nu putem să ne desprindem de el fără a renunţa la demnitatea noastră de fiinţe raţionale.
Prin renunţarea la elementul de libertate şi acceptarea prin credinţă a supra-naturalului, putem eventual să organizăm foarte bine viaţa socială şi să ne satisfacem, printr-o tehnică superioară, dorinţele din imediat la un nivel înalt. Totdeauna vom sfârşi însă prin a simţi nevoia depăşirii prin libertate şi efort a plafonului hedonistic atins: totdeauna distanţa dintre ceea ce dorim şi ceea ce ar trebui să urmărim prin credinţă, în lipsa acesteia, va sfârşi prin a ne coborî nivelul existenţial, nu numai sub cel uman, ci şi sub cel animal.

Suntem condamnaţi la libertate şi la permanenta autodepăşire. Suntem condamnaţi la un comportament moral, chiar dacă el presupune acceptarea misterului şi depăşirea obiectivelor şi scopurilor conoscute doar prin natura noastră.
În concluzie, înlocuirea unor eforturi de autodepăşire a naturii noastre şi respingerea obiectivelor transcendente cu o riguroasă scara de valori, impusă prin structurarea şi organizarea societăţii la un nivel tehnic înalt, nu poate dispensa omul, până la urmă, de nevoia de contribuţie personală, în libertate, la desăvârşirea realităţii în care este plasat de Providenţă.

Dar indiferent dacă acceptăm sau nu prin credinţă planul transcendent în care se desfăşoară problematica morală, rămâne esenţială, pentru un comportament moral al omului, acţionarea în vederea realizării unui bine existent în mintea lui, chiar dacă nu în întregime în simţurile sale.
Acel bine care se impune prin morală şi care este mai presus de cunoaşterea noastră prin simţuri (chiar dacă negăm în mod absurd transcendenţa sa) este pentru oricine – credincios sau nu – mai presus de orice. De aceea, acel „trebuie” care întovărăşeşte preceptele morale face ca morala să fie obligatorie, situându-se deasupra oricăror altor obiective sau valori umane.

Imperativul moral persistă în sufletul omului chiar dacă el respinge planul transcendent. Nu putem, însă, să nu realizam că, dacă pierdem ancora credinţei, acest imperativ păleşte cu timpul şi sfârşeşte prin a dispărea El nu poate fi înlocuit prin nici o tehnică de convieţuire socială. Autoritatea socială, devenită repede tiranie, conduce la crizele devastatoare pe care trebuie să le înfrunte, până la urmă, orice societate lipsită de credinţă şi pe care, din păcate, le constatăm în societatea noastră contemporană atât de civilizată.

În ultimă analiză, comportamentul moral înseamnă, pentru credincios sau necredincios, a acţiona înspre binele cunoscut de mintea noastră, sacrificând binele mai mic cu care acesta intră în concurenţă chiar dacă el este prezent în simţurile noastre.
Întotdeauna, înainte de formarea unor reflexe, a acţiona moral înseamnă a sacrifica ceva în numele acelui imperativ moral din sufletul nostru care, aşa cum spune Kant, este ancora care mărturiseşte şi ne leagă de Dumnezeu.

Prin însăşi natura ei, morala nu poate fi pusă în paranteză în nici un sector şi în nici un moment al existenţei noastre. Acel „trebuie” al comandamentului moral este prin definiţie prezent şi prioritar în orice domeniu uman.
De acea este absurd să pui peste tot problema dacă într-un domeniu sau altul, fie el şi cel politic, morala trebuie sau nu să prevaleze. Trebuie să se acţioneze moral, oriunde şi oricând, inclusiv – aş spune mai ales – în politică.

Problema este ce este şi ce nu este moral în politică, nu dacă politica trebuie sau nu să se conformeze moralei. Desigur, nu politica trebuie să se conformeze moralei, ci oamenii care o fac; şi aceştia fără nici o excepţie.
Pentru a înţelege exigenţele specifice ale moralei în activitatea politică, trebuie analizată natura acestei activităţi.

Omul trăieşte şi, mai mult, există exclusiv în societate. Modul în care trăieşte şi urmăreşte binele – raţiunea existenţei sale – trebuie să ţină seama de cei împreună cu care trăieşte. Modelarea acestui element socio-moral stă la baza activităţii politice.
În general, suntem tentaţi să definim politica drept optimizarea convieţuirii prin autoritatea cetăţii, în vederea obţinerii binelui comun. Binele comun însă, partea binelui pe care omul este chemat să-1 promoveze pentru a-şi realiza destinul etern, nu este sarcina societăţii, nu este obiectivul nemijlocit al politicii. El este rezultatul acţiunilor libere ale persoanelor din societate.

Aparenta contradicţie dintre cele două teze formulate mai sus, dacă nu este rezolvată, a dus şi duce la multe confuzii. Pentru a risipi aceste confuzii, este necesară analizarea activităţii politice, punând în evidenţă cele două componente ale sale.

În primul rând, activitatea unor persoane trăind împreună şi utilizând resursele mediului presupune, în vederea obţinerii unui randament superior, o coordonare, dincolo de orice conflict posibil, a membrilor comunităţii respective. Această coordonare, în măsura în care nu se realizează spontan, este o componentă a politicului.

În al doilea rând, tensiunea dintre binele urmărit de persoanele dintr-o societate şi mijloacele necesare obţinerii lui, întotdeauna limitate – în orice caz necesitând un efort de îndepărtare a acestor limite – conduce la imperativul moral al reglementării raporturilor dintre persoane, astfel încât efortul lor conjugat să fie optim. Această reglementare, de multe ori prin constrângere, a raportului dintre persoanele din societate pentru a permite convieţuirea, este a doua componentă a activităţii politicului. Binele comun, fiind o parte din binele urmărit de persoanele din societate, nu este rezultatul unei activităţi (în speţă politică) în afara actelor de libertate ale persoanelor din societate. De aceea este impropriu a considera politica activitatea care urmăreşte – în primul rând, dacă nu chiar în exclusivitate – binele comun. Binele – inclusiv binele comun – este rezultatul acţiunilor libere ale persoanelor umane.

Aparent, politicul, societatea organizată restrâng libertatea în vederea obţinerii binelui comun maxim. Vom înţelege de ce această afirmaţie merită calificativul de aparent, făcând distincţiile necesare. Libertatea persoanelor umane nu este conferită sau anulată de nimeni şi de nimic decât numai de Dumnezeu. Ea fie există într-un mod tainic ascuns raţiunii noastre discursive, fie nu există deloc.

Noi creştinii credem, de exemplu – dincolo de discursul nostru raţional – că lumea este creată (are un început) de către o fiinţă existentă dintotdeauna în care nu există nici umbră de schimbare; credem, deci, în „ceva” pe care nu-1 putem cuprinde în raţiunea noastră, dar dacă nu credem în acest „ceva” tainic, toată existenţa, toată realitatea în mijlocul căreia suntem, se prăbuşeşte în absurd.

În acelaşi fel credem în libertatea noastră de voinţă, care ne permite să trăim evitând absurdul, chiar dacă aceasta presupune credinţa într-un început necondiţionat material, postularea unei realităţi în afara şirului cauzal, şir care este de fapt singura noastră modalitate de cunoaştere pe care o avem în mod natural.

Considerând, deci, în felul acesta libertatea noastră de voinţă (întâlnirea dintre Spiritul care suflă unde vrea şi materia condiţionată integral), ea nu poate, evident, să fie limitată de nimeni şi de nimic.
Societatea organizată poate modifica premisele în care se desfăşoară activitatea noastră, constituind o parte din realitatea condiţionată cu care spiritul nostru se întâlneşte. Ea poate modifica şi restrânge alternativele în faţa cărora suntem, permiţând sau interzicând cauzal realizarea unor fapte, dar nu poate să ne răpească libertatea noastră de voinţă pe care Dumnezeu ne-a dat-o, facându-ne responsabili de destinul nostru. Suntem condamnaţi să fim liberi şi responsabili.

Problema cheie a exigenţelor creştine în politică este legată de înţelegerea corectă a politicului a limitelor existenţiale şi morale ale intervenţiei societăţii organizate în restrângerea alternativelor care stau în faţa libertăţii noastre.

Voi preciza postulatele doctrinare, ce ţin de morală, ale unei politici creştine care, dincolo de haina lor teoretică şi abstractă, au foarte bogate consecinţe practice:
1) Omul îşi realizează destinul etern prin acceptarea, în libertate, a mântuirii sale de către Isus Cristos.
2) Libertatea de voinţă este atributul esenţial al persoanei umane. Nimeni şi nici societatea organizată nu-i poate răpi omului această libertate. Autoritatea socială poate, prin constrângere, să interzică unele acţiuni ale omului sau să promoveze altele tot prin constrângere (înţeleasă în mod larg), dar aceasta nu anulează libertatea de voinţă a omului, ci îl plasează pe acesta în condiţii modificate privind premisele alegerii sale.
3) Binele persoanelor umane, cu componenta sa eternă, inclusiv binele comun, este şi trebuie să fie fructul acţiunilor libere ale oamenilor. Socie¬tatea organizată nu este chemată să realizeze binele, ci numai să asigure premisele cele mai favorabile pentru ca persoanele din societate să-1 realizeze. Maximalizarea binelui pe care îl pot şi trebuie să-i facă persoanele din societate presupune subordonarea lor regulilor morale, ceea ce se face şi printr-o contribuţie din partea societăţii organizate politic.
4) Urmărirea binelui se face de către toţi oamenii din societate în concordanţă unii cu alţii. Omul trebuie, deci, să-şi armonizeze acţiunile cu cele ale altor persoane, să le respecte nevoile şi exigenţele şi să se organizeze în vederea optimizării activităţii sale.

Toate acestea cad în seama persoanelor umane dotate cu libertate de voinţă. După căderea în păcat sau – pentru cei care nu cred în revelaţie, ţinând seama de inerţia spre rău, pe care nimeni de bună credinţă nu o poate ignora – oamenii nu pot realiza spontan armonia socială necesară promovării binelui (imanent, etern sau comun).

Dezordinea – consecutivă inerţiei spre rău – este de natură a împiedica realizarea binelui. Se naşte nevoia unei coeziuni sociale care să fundamenteze un echilibru minim fără de care eforturile spre bine ale oamenilor nu au sorţi de izbândă. Este, deci, nevoie de intervenţia societăţii organizate, de acţiuni politice, care – şi aici creştinismul poate să ofere lumina necesară evitării unor erori frecvente – trebuie doar să creeze premisele de echilibru social strict necesare pentru ca persoanele umane să-şi poată realiza menirea

În ciuda acestui cadru instituţional cu vocaţie precisă, libertatea de voinţă a omului poate însă duce în fiecare caz în parte şi la opţiunea pentru rău. Se pune, deci, problema – cu insistenţă ridicată în decursul timpului – dacă nu trebuie restrânsă la maximum posibilitatea de acţiune şi alegere a omului prin constrângere din partea societăţii, reglementând în amănunt activitatea oamenilor, restrângând mult câmpul în care omul poate alege şi eliminând astfel – cel puţin asta era iluzia unora – posibilitatea de a face răul.

În realitate, omul nu trebuie – şi nici nu poate – renunţa la suprema lui calitate, la demnitatea de a-şi alege singur destinul, inclusiv cel etern. Reglementarea în amănunt a acţiunilor omului de către societatea organizată, pe lângă faptul că este o sărăcire a existenţei sale, este în realitate imposibil de realizat. Întotdeauna va rămâne un domeniu în care acţiunile omului depind numai de el. Aşa cum Dumnezeu a permis căderea omului pentru a-i respecta libertatea (alegerea responsabilă a binelui), şi societatea organizată trebuie să respecte existenţa unui câmp, cât mai mare, în care omul să acţioneze urmărind cu responsabilitate binele.

Cu cât domeniul în care omul urmăreşte binele personal, binele comun, numai şi numai ca urmare a alegerii sale responsabile, este mai mare, cu atât este condiţia lui de existenţă mai valoroasă.
Dacă în principiu posibilitatea de alegere trebuie lărgită cât mai mult, dacă binele rezultat din acţiunea oamenilor responsabili şi liberi în raport cu autoritatea societăţii organizate este cu adevărat de dorit şi valoros, nu este mai puţin adevărat că, în condiţiile căderii în păcat – sau, dacă vreţi, a inerţiei spre rău a oamenilor – echilibrul social, posibilitatea însăşi de convieţuire este de multe ori ameninţată, iar restrângerea câmpului în care oamenii trebuie să fie lăsaţi să aleagă fără intervenţia din afară devine necesară.

Să considerăm un exemplu frapant.
Respectul vieţii tuturor celor cu care oamenii convieţuiesc – şi pentru noi, creştinii, a tuturor oamenilor – este un comandament înţeles de raţiunea umană, trebuind să fie respectat de omul acţionând liber. Cu toate acestea, istoria de mii de ani a omenirii a dovedit că acest respect poate scădea în aşa măsură, încât să pună societatea în faţa unui război al tuturor împotriva tuturor, care distruge însăşi posibilitatea de constituire a societăţii, de convieţuire. Binele rezultând din acţiunile libere şi responsabile ale oamenilor nu se poate nici măcar naşte. Societatea organizată trebuie să intervină, făcând ca, prin constrângere, respectul vieţii tuturor de către toţi să atingă un nivel necesar supravieţuirii societăţii.

Orice ingerinţă a autorităţii sociale în domeniul alternativelor responsabile ale omului este, prin violenţa pe care o presupune, un rău, dar răul care în acest caz ar rezulta din instabilitatea anihilantă a societăţii, dacă nu s-ar interveni prin constrângere, ar fi un rău mai mare.
În toate domeniile, situaţiile sunt analoage. Dacă binele trebuie şi poate fi promovat în primul rând prin acţiunile responsabile ale oamenilor, dotaţi cu libertate de voinţă, condiţiile minimale care permit peste tot existenţa societăţii şi a echilibrului ei sunt de competenţa cetăţii, deci a politicului. Politica este arta de a realiza acel cadru social – inclusiv prin elemente de constrângere – care permite maximalizarea urmăririi responsabile, deci în libertate, a binelui de către persoanele din societate.

Chiar de la început, concepţia creştină poate lumina demersul politic. În permanenţă, deci, politicul trebuie să găsească echilibrul între permisiunea şi chiar promovarea acţiunilor libere şi responsabile ale persoanelor din societate în urmărirea şi relizarea binelui maximal posibil în condiţiile date şi, pe de altă parte, nevoia de a realiza prin constrângere un cadru social necesar atingerii acestui obiectiv.

Amintesc în treacăt că premisele pe care politicul trebuie să le realizeze în vederea promovării binelui de către persoanele din societate trebuie, în concepţia creştină, să ţină seama că acest bine cuprinde în primul rând valorile de natură spirituală, altfel oamenii ar suferi o degradare a condiţiei lor.

În această problemă a constrângerii sociale, politicul a oscilat în permanenţă între două erori.
– Încercarea de a impune prin constrângere, în mod exhaustiv, comportamentul oamenilor, inclusiv concepţia lor de viaţă. S-a neglijat astfel adevărul fundamental că realizarea omului – chiar relativa sa bunăstare şi confort – nu poate rezulta din constrângerea exterioară. Consecinţa acestei erori au fost dictaturile de diferite naturi şi grade, în funcţie de epoca istorică dată. Toate riscă să sfârşească prin înlocuirea imperfecţiunii fatale pentru o societate omenească cu abuzurile nocive şi sterilizante ale autorităţii sociale devenită tiranie.
– Tendinţa în numele libertăţii, devenită libertinaj, de a nega nevoia de creare prin constrângere socială a cadrului de autoritate necesar relizăiii binelui de către persoanele din respectiva societate.

Creştinismul, prin situarea corectă a omului în lume şi în faţa lui Dumnezeu, oferă principiile de bază care pot călăuzi politicul în încercarea de a evita aceste două erori, sursa multor rele de ordin social.
Voi analiza evitarea de pe poziţia creştină a acestor erori în câteva dintre cele mai importante şi fierbinţi probleme ale omului modern:
– libertatea politică;
– reglementarea economiei;
– influenţarea prin constrângere statală a comportamentului persoanelor în societate.
înţelegerea corectă a naturii activităţii politice şi a limitelor ei, în ceea ce priveşte influenţarea comportamentului uman, înlătură una dintre falsele obiecţiuni în privinţa recunoaşterii priorităţii morale în această activitate. Se constată că regulile impuse prin constrângerea statală nu pot şi nici nu e bine să acopere, prin conformitate cu morala, întregul comportament al oamenilor. Dar aceasta nu este un compromis moral, o renunţare la a impune exigenţele morale în politică, ci este pur şi simplu o consecinţă a rostului şi limitelor autorităţii sociale rezultând din natura sa

Activitatea politică este, însă, ca orice activitate umană, subordonată integral moralei. Omul politic trebuie, ca oricine în lumea aceasta, să-şi realizeze activitatea ţinând seama de specificul ei şi obţinând maximum de bine pentru societate. Omul politic nu trebuie să lase ca interesele egoiste şi de grup să prevaleze asupra intereselor semenilor săi, care, în concepţia creştină, cuprind, fără nici o discriminare, pe toţi cei cu care convieţuieşte. În acelaşi timp, înţelegând limitele posibilităţii reglementării comportamentului uman prin constrângerea statală şi acţionând în consecinţă, mobilurile politice ale acestora trebuie să fie integral morale, în sensul să faciliteze la maximum, nu numai să nu obstrucţioneze, realizarea binelui, în primul rând spiritual, al oamenilor din societate. Afirmaţii ca: „Morala nu are ce căuta în politică” sunt, deci, de natură a diminua condiţia existenţială a omului, coborând-o sub nivelul animal dacă nu cumva ele sunt făcute deja de pe o astfel de poziţie (înainte de a constitui un îndemn, o regulă sau o constatare).

(va urma)

Acest articol a fost publicat luni, 2 ianuarie 2006 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.