Introducere: Motivaţia alegerii subiectului
Ca fiinţă raţională, parte a societăţii ale cărei domenii sunt reglate de existenţa unor instituţii, omul trăieşte într-un spaţiu etic; acesta se conturează la nivelul instituţiilor, al vieţii publice, şi merge până la intersecţia dintre planul instituţiilor, al idealurilor cărora instituţiile le sunt destinate şi planul indivizilor, organizaţi în grupuri profesionale care interacţionează atât între ei cât şi cu idealurile instituţiilor în cadrul cărora activează şi pe care le reprezintă.
De fapt, putem spune că un individ reprezintă o instituţie în măsura în care deţine o funcţie, atunci când comportamentul său urmează reguli adecvate scopurilor acesteia, conform însăşi definirii obiectului de studiu al eticii: „etica studiază relaţia dintre mijloacele utilizate într-o instituţie (organizaţie asociaţie) şi scopurile pe care şi le propune această instituţie (organizaţie asociaţie)”conform definiţiei date de Mihaela Miroiu în ”( M.Miroiu, curs Etică, Facultatea de Stiinţe Politice , capitol I, pag 3).
Aparent, conform definiţiei s-ar putea crede că etica, situată cumva la un etaj superior individului, este complet izolată de scopurile, îndoielile, dorinţele şi aşteptările individului. La fel, individul ar părea şi el izolat în zona vieţii private unde-şi reglează conduita, conform concepţiilor sale despre bine şi rău. În realitate lucrurile nu sunt atât de simple; cele două planuri glisează, de multe ori, etica ajungând de la nivelul vieţii publice, al instituţiilor şi asociaţiilor, organizaţiilor profesionale până în zona sensibilă a vieţii private unde este tangentă cu morala.
Se poate afirma aceasta deoarece, grupurile şi asociaţiile profesionale sunt formate din indivizi ce au scopuri şi idealuri proprii; tocmai de aceea aceştia pot intra adesea în conflict cu scopurile şi idealurile instituţiei pe care o deservesc. Astfel că, etica, specifică vieţii publice din politică şi administrare publică, afaceri, media, educaţie,medicină, ş.a.m.d, poate intersecta cu morala (specifică vieţii private), morala desemnând „ansamblul principiilor de dimensiune universal-normativă (adeseori dogmatică), bazat pe distincţia dintre bine şi rău”. (J.J.Wunderberger, Questions d’Ethique, Presses Universitaires de France, 1993, p XIV).
Or, în contexte individualo-afective concrete, binele şi răul sunt de multe ori percepute distorsionat căci, aşa cum reiese din cursul de etică deja citat:”Morala, spre deosebire de etică, are o semnificativă componentă emoţională”.
Conflictul dintre etică şi morală care se poate ivi la intersecţia dintre viaţa privată/ viaţa publică/instituţii, este însa unul artificial, putând fi uşor depăşit într-o societate modernă, deoarece ”Acceptarea unei etici nu cere abandonarea unei morale private, ci acceptarea celorlalte principii şi norme morale ca alternative posibile în diferite contexte” (Mihaela Miroiu, Curs Etica, pag 5). Ceea ce nu forţează invidul să renunţe la morala privată pentru adoptarea unei etici instituţionale.
Deşi artificiale, asemenea coliziuni există şi se întâlnesc în situaţii denumite „conflicte de roluri”. Sursa lor este fără de îndoială elementul emoţional prezent la nivelul vieţii private căci aşa cum bine spune Timo Airaksinen ”Moralitatea exprimă ceea ce ar trebui să facem şi ceea ce nu ar trebui să facem dacă am fi raţionali, binevoitori, imparţiali, bine intenţionaţi”. Unele dintre aceste „conflicte de roluri” se întâlnesc la un nivel superior şi tocmai de aceea sunt greu discernabile.Este şi cazul disputei apărute în spaţiul cultural românesc cunoscută sub numele de „cearta intelectualilor”.
Disputa vicepreşedintelui Institutului Cultural Român cu un grup de universitari din Diaspora
Disputa apărută în spaţiul cultural românesc, „cearta intelectualilor”, a început încă din cursul anului 2004, fiind declanşată de polemica dintre Adrian Marino şi Andrei Pleşu ca şi de susţinătorii lor în prelungirea acordării premiului A.S.P.L.O pentru cartea lui Andrei Pleşu „Despre Îngeri”.”
În 2005, tensiunile au reînviat într-o formă „căzută” din zona literar-estetic-filozofică, manifestîndu-se sub forma unui adevărat război polemico-epistolar desfăşurat în mass-media între vicepreşedintele ICR (cel care a declanşat această turnură a tensiunilor), Mircea Mihăieş şi un grup de universitari de origine română „stabiliţi în Canada şi S.U.A”.
Asupra acestei dispute doresc să insist, având in vedere implicaţiile ei etice atât în ceea ce priveşte poziţia vicepreşedintelui ICR care pare a se afla vădit într-un „conflict de roluri”, cât şi în ceea ce priveşte gestul universitarilor din diaspora de a trimite o scrisoare Preşedintelui României, Traian Băsescu, spre a semnala faptul că Mircea Mihăieş este „cu totul nepotrivit pentru funcţia de vicepreşedinte al ICR”.
Dar, pentru a pune în evidenţă coliziunea dintre etica solicitată de activitatea în spaţiul public al unei instituţii şi opiniile, deciziile, morala venite din direcţia spaţiului vieţii private, voi face mai întâi o prezentare a istoricului acestei dispute.
În anul 2004, apare în editura „Compania 2004” cartea „Boierii Minţii” a lui Sorin Adam Matei (profesor la Universitatea Purdue din S.U.A.). Această carte care acuză existenţa unor grupuri de prestigiu ale intelectualilor publici din câmpul cultural românesc, grupuri ce instituie o stare de fapt „paramodernă”, frenatoare, a fost folosită ca un adevărat punct de referinţă în polemica intelectualilor găzduită în presa culturală ( „Dilema”, „Observator Cultural”, ca şi în desfiinţata publicaţie „Cultura”).
În 2005, Mircea Mihăieş, vicepreşedintele ICR, scrie un articol extrem de dur „Oierii minţii” în care atacă atât pe Sorin Adam Matei cât şi pe alţi intelectuali români din diaspora reuşind să creeze în acest articol cât şi în altele care au urmat (exemplu:”Oieri, boieri, vieri”, sau „Nu trageţi în patrupede”), o imagine ostilă unei întregi categorii de intelectuali stabiliţi în străinătate, în special aparţinând tinerei generaţii.
Astfel în „Oierii minţii” unii tineri intelectuali români din diaspora sunt reprezentaţi ca fiind „nesemnificativi în America sau Canada unde s-au pripăşit pe la Universităţi cam de faima celor de la Muscel sau Slobozia” nefiind toţi laolaltă decât un „conglomerat de resentimentari; rataţi, mediocrii, sau doar nerăbdători să ocupe fotoliile de orchestră mai devreme decât ar merita”. Alte fraze ale articolului dau o tentă de compasiune umilitoare”vai de sufletul lor cotropit de nostalgii, vai de singurătatea lor cu adevărat dureroasă, o singurătate pe care n-o poate şti decât cineva care a petrecut câtva timp în state gen Milwakee, Colorado, Iowa, Nebraska, şi celelalte, unde numărul oilor îl covârşeşte pe cel al oamenilor şi unde distanţa până la primul oraş de Doamne Ajută nu se socoteşte în mile ci în anotimpul în care poţi ajunge până acolo”. Socotind că prin cartea „Boierii minţii”, Sorin Adam Matei a pervertit sensul noţiunii de boier care reprezintă de fapt „axa culturală românească” prezentă până la generaţia lui „Alexandru Paleologu, Neagu Djuvara sau Bălăceanu Stolnici”, Mihăieş îi numeşte pe intelectualii din diaspora „oieri ai minţii” urmând ca în articolul intitulat „Oieri,boieri,vieri” să dea o definiţie clară „oierilor minţii”.
Citez „Oierii minţii, o spuneam cât se poate de clar, sunt acei comisari ai corectitudinii lumii politice care ne-ar vrea cât mai repede cu botniţele puse”.
De fapt M. Mihăieş foloseşte conceptul de corectitudine politică aruncându-l ca pe anatemă asupra cărţii lui Sorin Adam Matei într-un context care pune semnul egalităţii între colectivism şi corectitudine politică. Citez:”Evident că există o clară trimitere ideologică în sintagma „Boierii minţii”. Evident că urlă în ea colectivismul şi nostalgia gloatei”(M.Mihăieş, „Oieri, boieri şi vieri”, Cotidianul, 9 mai 2005).
De remarcat faptul ca Mircea Mihăieş aşa cum singur recunoaşte nu a citit cartea „Boierii minţii” carte asupra căreia s-a pronunţat calificând-o drept colectivistă şi pe ai cărei susţinători i-a numit „activişti ideologici şi comisari ai corectitudinii politice”.
Conflictul de roluri
Scrisoarea deschisă către domnul Traian Băsescu, Preşedintele României
Lipsa de documentare a vicepreşedintelui ICR care a atacat o carte şi autorul ei fără a citi-o este sesizată în scrisoarea deschisă a celor 25 de profesori universitari de origine română stabiliţi în diaspora, adresată Preşedintelui României şi în calitatea sa de preşedinte de onoare al ICR. Citez: ”Sfidând regulile elementare a oricărei practici academice domnul Mihăieş atacă o carte, pe care el însuşi declară că n-a citit-o”.
Scrisoarea pune în evidenţă extrem de limpede coliziunea care se produce prin acţiunile domnului Mihăieş între etică, deontologie (specifice spaţiului public) şi morala specifică planului privat. Conform H. Isaac „deontologia (în sens restrâns), reprezintă ansamblul regulilor după care se ghidează o organizaţie, instituţie, profesie sau o parte a acesteia prin intermediul organizaţiilor profesionale care devin instanţa de elaborare, aplicare şi supraveghere a aplicării acestor reguli”.
În scrisoarea universitarilor despre respectarea deontologiei şi despre conflictul de roluri în care se află domnul M. Mihăieş se afirmă: ”Venind din partea unui funcţionar al ICR (profesor universitar de literatura americană), acest atac(…) marcat de o lipsă de deontologie profesională (…) este în vădită contradicţie cu funcţia pe care o deţine domnul M. Mihăieş, aceea de vicepreşedinte al ICR”(citat din „Scrisoare deschisă către d-ul Traian Băsescu publicată în „Observatorul cultural” nr 11(268) din 2005).
Conflictul de roluri în acest caz reiese din:
a. Idealul Institutului Cultural Român unde d-l M. Mihăieş este vicepreşedinte (citez din statutul ICR aflat pe site-ul ICR): „păstrarea unei legături vii cu românii de pretutindeni, din jurul frontierelor noastre, ca şi cei din diaspora, în vederea conservării identităţilor culturale;
b. Gestul domnului Mihăieş de a ataca membrii unei comunităţi cărora prin opiniile sale le creează “o atmosferă intimidantă, degradantă,umilitoare şi ofensatoare” (citat din articolul 19, ordonanţa 137/2000).
În scrisoarea respectivă grupul de profesori universitari se adresează preşedintelui României nu numai în calitatea sa de şef al statului cît şi în aceea de Preşedinte de Onoare al ICR . Motivul scrisorii este încercarea de a pune în evidenţă faptul ca vicepreşedintele ICR „lansează atacuri înjurioase tocmai împotriva celor pe care, dată fiind funcţia pe care o ocupă în ICR, ar trebui să şi-i facă parteneri”.
Concluzionând opinia semnatarilor scrisoarea afirma că „d-l Mihăieş este cu totul nepotrivit pentru a ocupa funcţia de vicepreşedinte al ICR”. Reacţia d-ului Mihăieş a fost articolul „Oieri,boieri şi vieri” deja citat, în care acuză semnatarii scrisorii de „laşitate” întrucât „se comportă asemenea staliniştilor din anii 50, înlocuind confruntarea deschisă, polemica, pamfletul, adică formele bătăliei vizibile cu denunţul laş, isteria contondentă şi instigarea la represalii administrative”.
La fel, în articolul „Nu trageţi în patrupede”, Mircea Mihăieş acuză profesorii universitari, semnatari ai scrisorii deschise de „turnătorie”. Mircea Mihăieş, în apărarea sa îşi motivează acţiunile cu argumente din plan moral. Din moment ce argumentaţia tinerilor universitari din diaspora este axată pe norme de etică profesională iar cea a domnului Mihăieş pe morală, dialogul nu se produce. În plus, situarea lui M.Mihăieş în planul moralei, deci al vieţii private, aduce o puternica tentă emoţională care agită spiritele, tentă ce nu ar fi fost posibilă în planul strict etic.
V. Între idealul instituţiei şi libertatea de opiniei
Ajuns în acest punct voi pune altă întrebare şi anume: în disputa dintre vicepreşedintele ICR şi grupul universitarilor români din diaspora până unde poate fi aplicată etica profesională; se poate considera că ea aduce atingere libertăţii de opinie a individului care îndeplineşte o funcţie într-o instituţie, ba mai mult, o reprezintă iar actele sale ar trebui să fie mijloace subordonate scopului, idealului acestei instituţii? Se poate ajunge la un conflict între idealul instituţiei unei socieăţi democratice şi libertatea de opinie a individului?
Aceste întrebări care se ivesc pentru cei care analizează atent cazul în discuţie sunt şi mai evidente pentru cei care au citit articolul intitulat ”Setea de uniformitate” al directorului ICR, Horia Roman Patapievici publicat în „Idei în dialog”(nr 6(9) iunie 2005 pagina 53) articol în care acesta s-a pronunţat asupra disputeidintre vicepreşedintele ICR şi grupul intelectualilor semnatari ai scrisorii deschise către Preşedintele României .
Referindu-se la scrisoarea deschisă a universitarilor români stabiliţi în diaspora, directorul ICR consideră că aceasta „îl ridiculizează” pe domnul Mircea Mihăieş ”îi contestă integritatea şi capacitatea profesională dar nu îi refuză dreptul la opinia respectivă” în schimb grupul semnatarilor scrisorii „îi cere şefului statului sa-l demită pe Mihăieş din funcţia pe care o ocupă în cadrul ICR, ca penalizare pentru opiniile pe care „grupul” le judecă a fi incompatibile cu poziţia sa oficială”(ibidem).Continuând, d-l Patapievici oferă în articolul său, schema raţionamentului care, ar sta la baza scrisorii deschise a universitarilor din diaspora. Schema prezentată este a unui raţionament inductiv (este vorba de o inducţie amplificatoare, care porneşte de la un caz particular spre a ajunge la concluzii generale).
Citez: ”Schema este urmatoarea: un individ susţine o opinie; o publică; opinia vexează un anumit număr de cititori; cititorii se constituie în grup şi ca grup îi cer şefului statului penalizarea individului, considerat nedemn să ocupe o poziţie oficială”.
Este necesară precizarea că aici a fost încălcată prima regulă a inducţiei şi anume aceea de a porni în lanţul inferenţelor de la un caz particular: acela al unui individ care este şi vicepreşedinte al ICR, aspect central al scrisorii deschise în discuţie.Domnia sa porneşte de la ;”un individ” care „susţine o opinie”. Procedând astfel domnul Horia Roman Patapievici porneşte de la o noţiune deja generală aceea a oricărui individ şi nu de la un caz particular (acela al unui individ care trebuie să exprime punctul de vedere al unei instituţii în calitatea sa de vicepreşedinte al ICR), concluzionând că grupul semnatarilor scrisorii „cere ca oricine împărtăşeşte opinii similare să fie declarat incompatibil cu ocuparea unei anumite poziţii oficiale (ibidem). Astfel, pe baza unei erori de raţionament ca şi al unui conflict de roluri, H.R.Patapievici ajunge să afirme că, potrivit semnatarilor scrisorii „opinia te face inapt de funcţie”, iar „statul prin şeful lui e chemat să penalizeze prin funcţie opinia”.Este necesară precizarea faptului că semnatarii scrisorii o trimit Preşedintelui României nu nepărat doar în calitatea sa de şef al statului, ci şi în aceea de Preşedinte de onoare al ICR.
Mai departe: directorul ICR, susţine afirmaţiile vicepreşedintelui ICR M. Mihăieş, explicând articolul acestuia din urmă. Citez din explicaţia respectivă: ”În fond (…) articolul lui M. Mihăieş (…) spunea doar atât: (1) că e o prostie să confecţionezi teorii pentru a-ţi ascunde, motiva şi justifica resentimentul; (2)că războiul împotriva elitelor este o formă de colectivism; (3) că incitatorii acestui război de dincolo de ocean sunt unii români cu poziţii marginale în universităţi marginale, care nu sunt doar conformişti cu ideologia corectitudinii politice azi la modă, dar sunt marginali faţă de programele care contează în marile universităţi”
Conform doctrinei liberale a eticii în mass-media nu este acceptată intervenţia statului în exercitarea profesiunii jurnaliştilor şi nici în reglementarea diferenţelor de opinii ale indivizilor, aspect punctat de Horia Roman Patapievici care consideră că scrisoarea grupului de universitari din diaspora „are ca premisă faptul că e normal ca o autoritate de stat e normal să regleze diferenţele de opinii dintre oameni. Această premisă este greşită, periculoasă şi profund iliberală”
Este vorba însă de o diferenţă de opinii între omul, jurnalistul M.Mihăieş şi idealul căruia instituţia al cărui funcţionar public este ar trebui să-l servească, diferenţă pusă în discuţie de scrisoarea respectivă.
Domnul H.R. Patapievici invocă în final nonconformismul domnului Mihăieş ca alternativă la intelectualul rigid şi dogmatic susţinând că nonconformiştii ar trebui să deţină funcţii de bază în instituţiile de cultură. Dar instituţiile numesc indivizi în funcţii ţinând cont de un set de reguli, norme adecvate idealului instituţiei şi de capacitatea individului de a se conforma la ele. Însă poate individul nonconformist să se alinieze la un set de reguli şi norme pe care le impune funcţia respectivă?
Acţiunea deliberată a directorului ICR de a susţine doar calitatea de individ nu şi aceea de vicepreşedinte ICR a lui Mircea Mihăieş pare a fi o abandonare a planului etic şi o clară situare în planul vieţii private a „unui” individ căruia i se refuză dreptul la libera opinie . Deasemeni discursul directorului ICR este şi o clară tehnică de tip sofistic folosită în scopul impunerii punctului de vedere subiectiv al lui Mircea Mihăieş şi al său deopotrivă.
De unde s-ar putea deduce că la virf, idealurile ICR nu sunt reprezentate…
Domnule Mihacea,
n-ar fi fost mult, mult mai simplu, ca descifrarea acestei incalcite povesti sa se fi facut pe baza ipotezei (deloc usor de neglijat) ca dl. Mihaies se simtea dator dl. Patapievici pentru numirea in postul de adjunct la ICR?
Asta ca sa taiem putzin printre straturi si ca sa aplicam logica dambovitzeana ale carei premise ne sunt de mult binecunoscute: o mana spala pe alta.
Restul? Pai restul e mai mult sau mai putin gargara, dupa parerea mea. Nu suna bine, suna chiar prost, dar chiar asta e parerea mea.
Ca sa traduc, ca sa nu fie nici un fel de dubiu: e doar un mic rezbel de orgolii shifonate si nu cred ca merita sa ne batem intr-atat capu’ cu ei, zau. De fapt, cel mai bun tratament ar fi sa-i ignoram pe toti cu desavarsire. Asemenea interes s-ar fi putut explica doar daca era vorba de-un Brancushi, de-un Einstein, de-un Gandhi. Da’ parca potzi?…
Articolul este partinitor si greseste in identificarea cauzelor unei dispute nefericite.
„Bomba” a fost aruncata pe piata de cartea lui Sorin Matei. Ma rog, fiecare este liber sa-si exprime opinia. Ramane responsabilitatea celor care mediatizeaza o anumita opinie. Curentul care s-a creat pornind de la aceasta carte poate fi la fel de bine suspectat de subiectivisim si de interes. Cartea are o serie de greseli fundamentale dar a fost folosita ca instrument de agresiune asupra unor personalitati culturale romanesti. Nimeni nu este sfant. Dar nici felul in care s-a declansat aceasta lupta nu indreptateste amploarea. Reactia pasionala a lui Mircea Mihaies nu e agreabila. In general nu agreez pamfletul si nici stilul constant al dlui MM. Dar nu el a ridicat primul piatra ci altii. Pledez si eu pt inchiderea acestei dispute care pe ansamblu aduce pagube.
Nea Marine,
Am mai citit cîte ceva din ce ai scris dumneata pe la ecouri şi am înţeles că nimic din ceea ce spui nu este gratuit. Cu scuzele datorate pentru că nu ţi-am raspuns la timp, voi face asta acum. Punctual:
– Declaraţiile celor ce ajung în segmentul decizional al instituţiilor de la noi se abat prea des de la tot ce înseamnă deontologie, aspectul etic este de prea multe ori desconsiderat. Prea des sunt promovate scopuri, păreri şi interese personale, poziţii subiective de la vîrful unor instituţii ce sunt finanţate din bani publici şi ar trebui să răspundă unor scopuri şi interese publice. Este şi acesta unul din aspectele orientalizării care se extinde şi asupra „aquis”-ului comunitar. Din acest motiv nu cred că este fără rost protestul faţă de astfel de situaţii.
Domnule M.Dobrin,
Sunt deschis dialogului şi receptiv la tot ce mi se pare just, de aceea abia aştept să văd care este părerea dv., privind” identificarea cauzelor unei dispute nefericite” cît şi în ceea ce priveşte aspectul” greşelilor fundamentale” ale cărţii lui Sorin Adam Matei. Personal, nu sunt de acord cu:
– sintagma „dispută nefericită” deoarece pe mulţi ne-a ajutat să vedem adevărata faţă non-etică a unor personalităţi care au ajuns să reprezinte la vîrf instituţiile noastre culturale. Faţă de un asemenea cîştig, în ceea ce priveşte aspectul pagubelor de care vorbiţi, iarăşi m-ar interesa evaluarea pe care probabil ne-o veţi aduce la cunoştinţă;
– ideea pe care o susţineţi, respectiv că Boierii minţii…, este o carte ce a fost folosită ca instrument „de agresiune” asupra unor personalităţi ale culturii noastre. De cînd o privire critică, argumentată, este agresiune? Criticaţi-mi articolul cu argumente (iar dacă vor fi mai convingătoare decît ale mele, cu atît mai bine, toti vom avea de cîştigat!), şi veţi vedea că nu mă voi simţi deloc „agresat”.
– „curentul care s-a format pornind de la această carte poate fi foarte bine suspectat de subiectivism şi de interes”.
Mie mi se pare că pornind de la ceastă carte s-a creat un curent critic binevenit care pune personalităţile noastre culturale faţă în faţă cu un public gata să le evalueze la adevarata valoare creaţiile; ori asta ar însemna un public obiectiv. Un public ce începe să se dezbare de deprinderea de a mitologiza, de a accepta tot ce vine dinspre o autoritate recunoscuta ca fiind eminamente infailibil. Din acest punct de vedere, cartea „Boierii minţii” chiar este o carte o carte eliberatoare.
Aici mă opresc, în aşteptarea susţinerii propriului dv. punct de vedere.