Rima poeziei sau poezia rimei
Cunoaşterea aprofundată a nuanţelor şi valenţelor câte unui cuvânt este ca o cunoaştere de sine. Poate pentru că noi ne-am format nu numai ca neam ci şi ca simţire, odată cu limba. Ea s-a format din simţămintele noastre, iar noi am cântat, am plâns, am doinit, am jelit prin ea, odată cu ea.
Şi cum să nu te regăseşti în câte o rimă – cheie de vers?
În muzică, cheia se află la începutul portativului – îţi deschide uşa.
În poezie, cheia versului poate fi rima – la sfârşitul versului – ca o încheiere. Sau poate tot ca o deschidere spre meditaţie, spre „ispitirea gândului“.
Iată de ce, cu o rimă săracă poţi ucide un vers. Poţi deveni ucigaş, omorându-te în limba ta, în simţămintele tale, în poezia ta. Tot aşa cum te poţi rezămisli în fascinaţia unei rime, ea însăşi – adevărată poezie, care dă versului valoare prinzând cele mai fine ondulaţii de sens şi care concentrează în ea, ca un focar, tot ce are versul mai semnificativ.
Adeseori legănarea, unduirea doinită pe care o sugerează ritmul – îndeosebi amfibrahul – se subliniază, se evidenţiază tocmai prin rimă. Se întăreşte, se încheie, se rotunjeşte, se accentuează. Mai ales când versul sfârşeşte cu un iamb, ca un suspans: „Cum marea-şi aduce spre ţărmul dorit adâncul suspinelor grele…“ (T. Dorz).
În vers, ideea este foarte concentrată, faţă de proză. Puţinătatea cuvintelor este echilibrată atât de graţios, cu repetarea aceluiaşi grup de silabe-rimă la două sau mai multe versuri. Pare a fi o risipă, pe lângă economia de cuvinte din vers. Însă cine îşi permite risipa? Doar belşugul. O rimă amplă, risipită pe trei-patru versuri într-o strofă, este deci dovada bogăţiei de sensuri, a belşugului de posibilităţi, a îndemânării în mânuirea cuvintelor, a cunoaşterii aprofundate a acestora în totalitatea nuanţelor lor. Ba, de multe ori, rima surprinde fărâma de vibraţie a vreunui cuvânt, destul de sărac dealtfel, îmbogăţindu-l.
Rima parcă ar fi o ispită, o provocare, o scoatere din fire a cuvântului – ca o scuturare semantică – prin care trezeşte, învie, scoate la lumină sensurile uitate sau neglijate ale unui cuvânt. Potrivirea este o încununare a cuvintelor. Sau o „cununie“ a acestora.
Câteodată, cuvintele par că se caută unul pe celălalt, fremătând, vibrând ca să iscusească o rimă. Această căutare îşi transmite încărcătura ei de dor, de tandreţe, de duioşie, de chemare, de dragoste şi sufletului iubitor de frumos: fie autor, fie cititor.
O rimă poate, deseori, sensibiliza tocmai prin profunzimea ei poetică, fără a se ţine cont de restul versului, precum Caietele cu rime, ale lui Eminescu.
Însă cel mai adesea, esenţa versului este subliniată prin rimă. Versul redă valoare rimei, iar rima, sens versului. Separate, ar avea o valoare mai mică. Se condiţionează unul pe celălalt. Se amplifică unul pe celălalt. Rima „se ţine ca o rădăcină de vers“ (G. Călinescu). Nu ca de o rădăcină, ci ca o rădăcină. Se vede prin aceasta că şi versul şi rima sunt la fel de semnificative şi de importante în construcţiile poetice. La marii poeţi rimele, chiar luate singure, exprimă idea strofei, concentrând-o la maximum:
„Dintre sute de catarge,
Care lasă malurile,
Câte oare le vor sparge
Vânturile, valurile?“ (M. Eminescu)
E adevărat că, începând cu mişcarea parnasiană şi apoi cu cea simbolistă, s-a promovat versul liber. E drept că şi acesta, evadat din forma clasică, are farmecul lui indiscutabil. Edificiul formelor fixe ale romantismului clasic se clatină. Neregularitatea rimei în versul liber, şi absenţa ei în versurile albe, fiind o noutate artistică deosebită faţă de geometria formelor clasice fixe, a prins în mreaja ei (sau în vraja ei) mulţi poeţi moderni şi contemporani, a căror valoare nu poare fi contestată.
Strălucirea rimei trebuie să pună în lumină strălucirea ideii. Decât o rimă strălucită, fără o densitate afectivă, mai bine o idee sau o stare sufletească de o adâncă vibraţie, fără nici un fel de rimă. Dar când ideea şi rima sunt de înaltă performanţă, avem sentimentul unei împliniri sublime.
Chiar dacă rima, astăzi, a devenit o cenuşăreasă, totuşi a fost şi va rămâne regina poeziei.
„Dacă poezia de astăzi a pierdut, sub cine ştie ce influenţe, rima, va sfârşi prin a o regăsi“ (C. Noica).