Puţin blond cu mult farmec, volumul de poeme alese al Biancăi Marcovici ne aduce aminte de vremurile de tinereţe în care am legat o afectuoasă prietenie şi care s-a consolidat din nevoia de poezie, cum, de alfel sînt convinsă, crede şi Bianca.
Volumul a apărut în 2004, la Bucureşti, la Editura „Hasefer“ şi, din cîte ştiu, nu a intrat în sfera de atenţie a multor publicaţii literare. După plecarea din ţară, Bianca cea temătoare că nu va reuşi să scrie în altă limbă, a continuat să existe ca poetă de limbă română în Israelul de după 1998, unde a devenit cunoscută şi unde s-a maturizat poetic, nedesprinzându-se afectiv de locurile natale, ci apropiindu-se de cele ale strămoşilor ei şi unindu-se cu cel al diasporei. În scrisul Biancăi tălmăcim toate frămîntările fiinţei în luptă cu lumea, cu sine, rezonînd cu problemele vieţii moderne (lipsa de comunicare, înstrăinarea, terorismul, războiul chiar…)
Paul Cernat, cel care semnează prefaţa volumului, plasează discursul poetic între două idei, de asumare a identităţii şi cucerire a feminităţii, considerînd, din aceste perspective, reprezentativă antologia de faţă. El remarcă tendinţa către „autoportretul liric puţin ironic“, cu spiritul ce reacţionează poetic la stimulii existenţei cotidiene. Subscriem la aceste afirmaţii şi adăugăm predilecţia către verbul aspru (nu doar prin ironie), şi necruţător care dezvăluie simţul poetic autentic în răfuială nu doar cu lumea sa interioară, ci şi cu cea din jur. Această atitudine o putem percepe ca pe un peisaj aproape suprarealist.
Afectivitatea în general pare a fi tema predilectă, obsedantă aproape, dintr-o pornire lăuntrică fondată parcă pe un suport instabil şi în neconcordanţă constantă cu lumea exterioară sinelui. Poeta se furişează în lume aducând cu ea problematici diferite (existenţiale), pe tonuri specifice, inconfundabile: „Erorile nu sînt răbdate de suflet/ Nici o monedă convertibilă/ Să mă înşele/ Pământul meu pe care calc seamănă cu cerul/ Trăiesc viaţa altuia mult mai intens“ (Depoziţie); …„Te întorci apoi,/ spre cei care te-au rănit/ şi încerci/ din nou/ să-nfrunţi legea junglei“ (Zidul Plîngerii); „Mi-am îndeplinit misiunea/ Aici/ Pe pământ ars de soare/Nisip şi mângâiere/ Rostire şi îngemănare/ Scufundându-mă în abisul formelor/ Uneori stins“ (Misiune); „Unele realităţi/ îmi explodează gândul: adevăraţii artişti văd viitorul…/ şi apoi calculatorul – doar vântul seducător mătură cuvîntul… şalom!“ (Reactualizarea ceasurilor), „Aici liniştea anunţă explozia/ următoare/ iar repetiţiile cu masca de gaze/ pusă de Purim/ nu se recomandă copiilor/ nou-născuţi.// Dar să mă întorc la poezie/ e ca o stea galbenă/ pretutindeni/ produce alergie…/ dar eu o port ca scut.“ (Motto).
Comentăm aceste texte ca pe o tendinţă clară prin care scriitoarea îşi face cunoscută sensibilitatea gîndirii poetice, suferinţele, temerile, revenirile, aceste texte care vindecă frica, dorul, nostalgiile. Poemele scurte sînt cele mai încărcate de conţinut, oferind metaforele cele mai pline de substanţă: „Aş reface ce s-a distrus/ în golul camerei/ influenţată/ de propria-mi umbră,/ încercând s-o îmbrăţişez, ea mereu neschimbată/ aproape că n-am timp să mă descopăr/ nemulţumirea ţine umbra nemişcată./ Uneori am disponibilităţile gândacului/ metamorfozat din Franz Kafka.“ (Aş reface) sau „Asfaltul e neted cifrat/ în spatele meu/ tu râzând înfundat/ întotdeauna mi se întâmplă/ să cad/ când totul e neted.“ (Paradox).
Bianca Marcovici, cea din scris şi această antologie este revelatoare, ne apare ca o poetă matură, reflexivă, care îşi construieşte lumea poetică, lirismul, cu sensibilitate şi profunzime.
\”Dacia Literară\”, februarie, 2006