Programul spectacoluluiIn luna decembrie, Facultatea de medicina a Universitatii?Gr.T.Popa din Iasi a organizat prima faza a unui amplu program de evaluare a studiilor medicale de catre CIDMEF (Conference Internationale des Doyens et de Facultes de Medecine d?expression Francaise).
Dupa un program profesional care a durat o saptamana, conducerea Decanatului impreuna cu Domnul Pr.Dr.Tewfik Nawar si Domnul Prof.Dr.Nicolae Miu, Decanul Facultatii de Medicina din Cluj a avut sansa sa participe la spectacolul teatral desfasurat la Teatrul National „Vasile Alecsandri” la Iasi pe 16 decembrie „Le premier homme” in versiunea scenica a CATALINEI BUZOIANU, spectacol desfasurat in prezenta directorului UNESCO Prof.Corneliu Dumitriu.
Dupa 30 de ani de la fatalul accident de masina (1960) in care Albert Camus si-a pierdut viata, a fost publicat romanul „Le premier homme”, gasit in manuscris neprelucrat alaturi de autor, in masina (editura Gallimard).
Institutul National de Teatru (ITI), in cadrul unui amplu program de promovare a teatrului romanesc in lume, cu sprijinul Guvernului Roman si al Asociatiei europene Franco-Romane „MNEMOSYNE”, si-a propus desfasurarea unor spectacole de exceptie prin adaptarea teatrala a ultimului roman al lui A Camus „Le premier homme”.
Catherine Camus (fiica scriitorului) a acceptat acest proiect oferind Catalinei Buzoianu inca un prilej de afirmare a valentelor creative, inca o provocare transformata intr-un succes proportional cu dificultatea demersului.
Premiera mondiala oficiala a avut loc pe scena teatrului „Ranelagh” din Paris in luna septembrie, precedata de doua spectacole de suflet pe esplanada Castelului din Laurmarin (linga Marsilia).
Odiseea acestui spectacol ne-a fost marturisita la Iasi de domnul profesor Dumitriu,intr-o atmosfera de profunda si nelinistita asteptare a orelor de miracol scenic ulterior.
Acest eveniment a fost dedicat anului francofoniei (2006) si ne-a permis o transcedenta spirituala in complexitatea fenomenului Camus, in imensitatea efortului implinit cu desavirsire de catre o ECHIPA insufletita de bucuria de a oferi!
Dificultatea de a scrie despre o realizare prodigioasa dar previzibila este enorma din cauza firescului acestor ecouri, asemenea notelor maxime la un premiant. M-a impulsionat insa atat inscrierea evenimentului ca o ancora solida a fondului cultural roman in universal, cat mai ales impresia deosebita, emotia tulburatoare produsa spectatorilor ieseni, suscitarea interesului si apoi meditatia profunda asupra esentei vietii si creatiei lui Camus, copil sarac, fara tata, fara alte posibilitati, cu existenta marcata de razboi, cu asceze asumate cu mare responsabilitate, sobrietate si o resemnare speciala, fara renuntare…
Esenta scenariului a reusit sa sintetizeze ideea autorului de a vorbi nu doar pentru sine cat in special pentru cei care i-au permis reflectii „pour ceux qui ne peuvent pas parler pour eux-memes”.
Lipsa tatalui ca si dualitatea identitatii nationale (a trait pina la 25 de ani in Alger) i-au exacerbat lui Camus dragostea absoluta pentru mama avind sansa exprimarii cu patima in limba franceza, aspiratia dureroasa spre cultura, atitea nelinisti vibrante, nevoi nemarturisite, renuntari motivate de boala, context social, principii respectate cu demnitate.
Aceasta analiza sensibila si sobra ne-a fost oferita de conceptia regizorala responsabila si autorizata.
Fapte, imagini si amintiri sunt centrate de personalitatea speciala a mamei. Actrita Maia Morgenstern interpreteaza acest personaj printr-o perfecta fluenta dinamica, in ipostazele amintirii copilului dar si in complexitatea relatiei cu mama a personajelor din alte opere. Maia alearga metaforic in scena, fluturand o pagina simbolica in timpul masurat al iesirilor din ?vitrina transparenta?, de parca ne-ar marturisi ca detine o aripa a unei pasari care nu reuseste sa zboare, dar este insusi zborul.
Miscarile ei devin simbol si ne fascineaza asemenea grandorii Turnului Eiffel proiectat pe ecran in vreme ce mama isi fixeaza picioarele monumentale langa copilul incintat de ea, are o replica de miscare demna a coloanei si a bratelor albe, precum insasi libertatea gindului…Dureros, in final, ne gratuleaza cu soapta unica, esenta a iubirii tainice reciproce tu est le premier homme?…
Acest spectacol al Catalinei Buzoianu este inca o carte de vizita pretioasa prin originalitate regizorala, prin rafinament stilistic, profunzime si sinceritate a mesajului. Asemenea altor adaptari de texte clasice sau actuale, si aceasta poarta amprenta deciziei de creatie asumate cu mare responsabilitate, cu pretul risipirii unor energii incomensurabile, fructificarea unei experiente unice si a unei generozitati impunatoare. Exploatarea imenselor resurse literare si filozofice din Camus a avut ca efect o efervescenta de idei scenice, scanteietoare ca un cer de meteoriti. A fost o realizare posibila prin ordonarea spirituala a trairilor, asa cum a dorit sa ni le ofere, gradat, intr-o insiruire pentru care eram pregatiti, prin manuirea unor profunde forte de comunicare pe care le poseda, rezolvate prin utilizarea de imagini, oameni reprezentativi, actori valorosi care au eliminat orice forta distructiva din noi, au anulat negatiile si rezistentele ascunse purtandu-ne cu smerenie spre magic, intr-o ?secunda astrala?a intelegerii si participarii, prin traire colectiva a emotiei artistice.
Orice bun spectacol poate incepe cu nasterea sau moartea. Catalina Buzoianu respecta structura romanului si ne poarta in timp spre momentul nasterii copilului Camus langa o sareta care devine decorul pamantean al triumfului vietii sub cerul care poarta implacabilul destin al mortii, „moartea cel mai mare scandal al creatiei” iar regizoarea ne reafirma aceasta prin proiectarea imaginii unui cer innorat deasupra marii profund prevestitoare…
Spectacolul a fost jucat in limba franceza, ceea ce i-a conferit veridicitate si pondere valorica.
Cautarea tatalui, nu numai ca motiveaza, dar completeaza adoratia asupra mamei. Prin personajul principal al romanului, copilul de zece ani, Jacques Cormery (numele real al bunicii materne), se realizeaza evocarea unei zone luminoase a copilariei, timp in care, in ciuda saraciei, natura generoasa, jocul si prieteniile ii salveaza si purifica existenta prin simplitate, sinceritate si inocenta.
In cimitirul Saint-Brieuc autorul traieste dupa patru decenii revolta amara impotriva mortii unui tata atat de tanar, mult mai tanar decat varsta pe care acesta o are si cand este inca vulnerabil dorului si cautarii, ceea ce ne produce o strangere de inima si intelegerea suferintei produsa de faptul ca este mai adult decat tatal sau….
Bucuria emotionanta a escapadelor avand martori marea, fratele Lucien si unchiul Ernest este redata cu elanul autentic varstei eroilor. Actorii (Monica Tirnacop, Oana Dicu si Filip Ristovski) sunt total transpusi in roluri, reusind sa creeze un tot cu decorurile, podeaua, aerul, ecranul pe care se proiecteaza valurile, aducand astfel printre spectatori marea, Algeria, sentimente care inlatura zidurile de aparare ale fiecaruia, producand lacrimi care ne inunda, la adapostul intunericului din sala. O atmosfera incandescenta, traita dar imposibil de redat pentru cei care nu au fost prezenti.
Fotografiile inedite din timpul vietii scriitorului precizeaza suplimentar ca asistam la intalnirea omului cu timpurile parcurse, iar regizoarea intregeste ceea ce Camus si-ar fi dorit prin trilogia neterminata: dupa copilarie, tineretea, maturitatea, iubirea in toate ipostazele ei si batranetea de care nu a avut parte.
Paginile manuscrisului purtat si in drumul spre moarte au fost meticulos rasfoite, completate dureros si imaginativ de oameni aflati in acelasi cerc spiritual si apoi daruite noua prin viziunea competenta a regizoarei.
Clarviziunea asupra problemelor constiintei umane a constituit principala motivatie a acordarii premiului Nobel in 1957 lui Albert Camus. „Primul om” ne ofera acum dovada ca mediul familial al copilului reprezinta achizitia cea mai pretioasa a vietii iar invalmasirile sortii, esecurile si implinirile noastre, au toate izvorul intr-un moment, constientizat sau nu, al copilariei.
Miscarea labirintica a personajelor intre leit-motivul servirii supei de catre o bunica autoritara si reflexiile membrilor familiei, accentuate din cand in cand de interventiile autorului, realizeaza o maniera de joc alternativ, sobra, exuberanta, comica, dramatica, definind o compozitie scenica complexa si solicitanta, care trimite mereu la lectura, fie prin memoria proprie, fie prin intermediul naratorului.
Cosmarurile istoriei (nazismul, comunismul, terorismul, inegalitatile sociale) reprezinta teme predilecte in scene care solicita memoria individuala si colectiva. Un Camus militant antifascist, traind onoarea sentimentului celor oprimati, ne este relevat in trairea zgomotoasa a personajelor in manifestarea rezistentei antifasciste. Denuntarea erorilor statului, a birocratiei, a injustitiei interventiilor politice, l-au preocupat pe Camus (in 1956 el acuza represiunea sovietica in Ungaria) iar unele scene sugereaza chiar previziunea terorismului actual.
Intreaga echipa participa tumultuos la sentimentul antifascist pentru ca apoi sa existe scene de o tandrete unica pentru Algeria, sentiment insistent in comentariile din spectacol.
Forta regizoarei de a alatura registre opuse ale pasiunii cu exprimarea intensa a unor sentimente contrarii este coplesitoare: iubirea pentru mama, revolta, violenta si impulsivitatea in fata nedreptatilor.
Nu lipseste mitul lui Sisif, eroul efortului concentrat asupra pietrei filosofale, asa cum ne sunt sugerate spaima de boala, de moarte, de ignoranta, de violenta.
O tema preluata preferential este aceea a curajului copilului inteligent. Afirmarea curajului inteligentei ne convinge ca ignoranta creeaza spaima si declin, lipsa de speranta. In viziunea lui Camus, „absenta totala a sperantei nu are nimic de a face cu disperarea, un refuz continuu care nu trebuie confundat cu renuntarea, o nemultumire constienta”.
Regizoarea a implinit ideea lui Camus de angajare in a trai viata cu pasiune, utilizand toate oportunitatile create.
In plina criza a invatamantului nu lipseste din spectacol lectia de morala. Suntem toti inundati de o imensa caldura umana, descoperind reafirmarea perenei relatii copil-scoala. Camus a dedicat premiul Nobel profesorului care i-a facilitat efectuarea studiilor liceale prin acordarea unei burse. Memoria afectiva la adresa celui care a inlesnit evolutia intelectuala este emotionanta si probabil multi dintre noi si-au rememorat reperele profesionale cu aceasta ocazie. Regizoarea preia conceptul ca ideea este prima lege a existentei, alaturi de probitate sub toate aspectele ei.
O alta echipa ar fi putut obtine cu greu corolarul de emotii, perfectiunea scenica, seriozitatea celui mai simplu tablou, transfigurarea chipurilor si misteriosul sentiment de calatorie in timp si spatiu.
Horatiu Malaele, in rolul profesorului, se inclina fascinat pentru a saruta mana Catherinei indatorate pentru sansa de scolarizare oferita fiului ei. Gestul de a saruta mana unei femei, atat de familiar la romani, este aproape implinit cand, cu o retragere eleganta a bratului, Maia Morgenstern intrerupe gestul, realizand emblematicul personaj care este femeia franceza: „Merci, Monsieur Bernard”.
Fantastica inlantuire a scenelor, tulburatoarele treceri de la evocarile faptice la probleme de constiinta, ne-au surprins si ne-au anulat orice detasare, pastrandu-ne aproape hipnotizati tot timpul spectacolului.
Vulnerabilitatea planetei insasi, rolul personalitatilor in istorie, manevrarea dispretuitoare a maselor, sunt redate prin gesturi si pantomima reusite. Camus si-a inscris multe dintre actiunile sale ca un ecou al cerintelor istorice si sociale ale vremii (jurnalism politic, eseuri, proza filosofica, teatru). Intr-un puzzle de imagini clar-obscure, ca si tablourile pictorului preferat (Rembrandt), spectacolul reia tema lipsurilor materiale, o stare nemeritata de nimeni dar debusolanta pentru copii si de neinteles pentru cei care nu au cunoscut-o.
Sub impresia apasatoare a disperarii ireversibile care prinde saracul intr-o plasa de limitare a miscarilor, avem mereu senzatia ca Jacques, copilul inteligent si tenace, se va salva prin spirit si aceasta convingere ne este imprimata prin interpretarea magistrala a tinerei actrite Monica Tirnacop.
Iubindu-si cu disperare mama, careia ii dedica acest roman („A toi, qui ne pourras jamais lire ce livre”), isi cauta permanent tatal,ca pe un mare secret al vietii, Camus ne ofera marturia suferintei si iubirii cu delicatetea unui cunoscator trist care ne marturiseste ca de fapt nu avem decat amintiri.
Solitudinea, ca obsesie si tentatie, este depasita de pasiunea cunoscuta pentru teatru (a fost regizor, scenarist, cronicar de teatru). Plasarea originea acestei pasiuni in copilarie ii permite regizoarei si intregii echipe sa demareze pasionante ?spectacole? spontane in fata bunicii, ocazie cu care improvizatia costumelor (Imelda Manu), coregrafia (Malina Andrei), executia dansului (Filip Ristovski), muzica (Tom Brindus) impreuneaza stiluri, fac proba talentului propriu si aduc un omagiu emotionant pasiunii teatrale a lui Camus. Piesa nu este un amalgam ci o redare tulburatoare a ordinii morale a filosofului, a evenimentelor care i-au marcat copilaria si tineretea. Permanent am putut participa la interfete ale momentelor reale cu enuntul conceptiilor operei camusiene. Au fost parcurse in spectacol toate sansele si nesansele vietii sale: saracia coplesitoare, facultatile intelectuale si notorietatea spiritului sau, marile intalniri ale vietii cum au fost profesorul binefacator, prietenii si editura Gallimard, biletul de tren nefolosit gasit alaturi de manuscris. Sansele oferite de destin sunt de multe ori insa neglijate de oameni.
Satira, ironia blanda, dezamagirea, uluirea in fata mortii bunicii, incredibila disparitie a unui important punct de sprijin moral si material, este de neinteles pentru copil cat si pentru noi, adultii. Olga Tudorache realizeaza inca un rol grandios, reusind sa ne uimeasca permanent prin sobrietatea inaltatoare a comportamentului uman autentic. Actrita demonstreaza forta, munca si talent impunator, prin simpla parcurgere a scenei, prin forta replicii in care vocea, gradarea intensitatii privirii se imbina realizand un cert efect de fascinatie. O prezenta vibranta dar si o iesire din scena dramatica, care ne creeaza culpabilitate in fata incredibilei morti a tumultuosului personaj, care lasa copiii prada uluirii.
Nu a trecut insa timpul pentru lacrimi deoarece regia ne poarta spre cealalta mare durere, pierderea mamei, rana peren sangeranda pana la „marea trecere” sau poate si dupa….
Un reper profesional de exceptie este reprezentat de prestatia uluitoare a lui Horatiu Malaele care de la doua roluri concomitente in ?Puricele? a ajuns la performanta a zece roluri intr-un spectacol in care a facut proba talentului veritabil prin purtarea unor poveri imense cu o nonsalanta care ne-a provocat adoratie si mandrie; cum reuseste sa patrunda atatea labirinturi si cum le indeparteaza stiind totusi (oare stie?) ca noi, spectatorii, ne desprindem greu, in zile si nopti de framantari, de legatura sfanta in care ne-a prins? Cum trece oare in alte stari complexe si cu ce pret? Intr-adevar, pentru aceasta complexitate compozitionala, nu putea fi ales decat Horatiu Malaele, un maestru in parcurgerea traiectoriei intre lacrima, ras si perplexitate reusite prin profesionalism pur.
Marele Camus a fost intruchipat de Mircea Rusu, un actor de mare forta, cu un registru interpretativ tulburator, care si-a demonstrat, ca intotdeauna, valoarea, prin puterea de identificare cu personajul pana la un firesc care creeaza impresia ca rolul nu este un exercitiu istovitor ci un ritual purificator pentru care a fost anume creat acest actor.
Scenografia Liei Perjovschi a realizat un cadru miraculos in care miscarea, vocile si spiritul s-au patruns cu sentimentul participativ al spectatorilor.
Luminile manuite dupa ideile lui George Jipa au creat imagini care au mitizat multe momente in care se simtea nevoia de focalizare pe un chip, un colt de scena, o mana sau un obraz transfigurat. Transparenta decorurilor create simplu, luminile misterioase, in unghiuri care sugerau insondabilul, alternanta intre miscare si incremenire a fiintelor si gandurilor au creat uluirea spontana a spectatorilor.
La sfarsitul piesei m-a cuprins panica; era teama de nereceptare completa, regretul pentru eventualele secunde de necomunicare, limitele firesti ale oricarui spectacol, frigul iernii, graba interminabila, teama de cei de langa noi. Dar ropotele indelungi de aplauze ne-au topit pe toti intr-o emotie rara si am trait satisfactia unui spectacol teatral de reper, ca si cum am fi fost martorii unui curcubeu al mai multor vocatii. A fost greu de uitat si dificil de redat dar consider ca am avut aceasta obligatie onoranta, prin care am vrut sa va invit sa va imaginati drumul stelelor iluminat vesnic!