O, timpuri! O, moravuri! Scria Marcus Tullius Cicero în CATILINAM… una dintre cele mai remarcabile figuri ale Romei antice, avocat, om politic si scriitor, înzestrat cu o elocinta iesita din comun. A avut o cultura deosebita, dobândita în special în Grecia, unde a si avut o cariera stralucita. A fost consul, iar în timpul consulatului a descoperit si înnabusit conjuratia lui Lucius Sergius Catalina, prilej cu care a rostit celebrele sale discursuri în /Catilinam/ (Catilinarele). În primul dintre cele patru discursuri, a repetat aceasta expresie (vezi titlul) exclamativa de mai multe ori, fiind una dintre expresiile lui favorite.
Expresia retorica formuleaza îngrijorarea lui Cicero fata de continua degradare a moravurilor si exprima indignarea fata de coruptia ce macina tot mai adânc societatea în care oricine putea fi cumparat, iar legea era ignorata. Aceasta expresie a supravietuit si supravietuieste timpului, ramânând actuala pâna la banalizare si în zilele acestui secol XXI si sunt convinsa ca va continua sa persiste în vecii, vecilor. Unii, considera ca aceasta formulare ar apartine pesimistilor, spre a aminti timpurilor trecute, considerate moralmente superioare. Pe de alta parte, în expresie poate fi regasita eterna tensiune dintre trecut si viitor, în contrastul dintre vechi si nou, dintre generatii, ceea ce-i face pe cei mai în vârsta sa fie deseori sceptici asupra viitorului, invocând /timpurile si /moravurile/ drept vinovate de schimbari.
\”Îngrijorarea\” lui Cicero s-a transmis si în Mileniul al treilea, desigur pentru generatia careia îi apartin si nu pot nega faptul ca nu sunt îngrijorata, precum nici congenerii mei. Sigur ca suntem îngrijorati pentru descendentii nostri, care în urmatorii 50 ani vor suporta consecintele tragice generate de transformarile climatice ciclice, dar din ce în ce mai amenintatoare care converg spre distrugerea umanitatii, faunei si florei ce apartin acestei minunate planete TERRA, înconjurata de 80% apa, aceasta planeta care ne este \”împrumutata\” de NATURA, de PROVIDENTA, dar pe care OMUL, nu este capabil s-o pastreze intacta si din contra s-o amelioreze, s-o pastreze ca pe o /piatra pretioasa/. Desigur suntem absolut neputinciosi în fata \”revoltei naturii\”, cea mai recenta si distrugatoare petrecându-se exact acum un an de zile, când Tsunami a înghitit peste 230 mii vieti omenesti. Nu mai adaug cutremurele, viitura apelor, dislocarile de teren muntos etc. Am trait si vom mai trai astfel de transformari naturale ale Pamântului, la care se adauga revolta oamenilor, razboaiele, uciderile, sinuciderile, pruncuciderile, patriciderile si nu în cele din urma autodistrugerea individului, prin consumul de droguri, alcool, aparitia unor boli ucigatoare, cauzele înca necunoscute, statisticile fiind depasite fata de cele petrecute în urma cu 25-50 ani.
Întrebarea pe care mi-o pun zilnic, este daca noi, \”locatarii temporari\” ai acestei Terra mai suntem capabili sa stopam sau sa schimbam cât de cât, cursul acestei avalanse care a cuprins OMENIREA? Cu tot optimismul care ma caracterizeaza si speranta ca poate într-o zi, oamenii îsi vor da seama ca totusi INFINITUL are si el un FINIT, ca nimic nu este vesnic, si ca totul se transforma. Omul nu are puteri supranaturale, el este o simpla fiinta lasata de Natura pe Pamânt, ca sa traiasca, sa se bucure de binefacerile naturii, sa le foloseasca, dar nu în exces, sa le ocroteasca. În schimb, OMUL nu realizeaza ca este foarte important sa fie constient ca daca distrugem natura, compusa din flora si fauna, utilizând la maximum bogatiile subterane ale pamântului, si apelor, încetul cu încetul, viata va dispare. Daca oamenii ar urmari cum ghetarii au început sa se disloce, cum ursii polari, pinguinii, focile, sunt pe cale de disparitie, atunci ar mai exista o farâma de speranta sa întelegem ca datoria noastra a OAMENILOR, ne revine o mare sarcina, anume cea de a stopa, cel putin în parte, aceasta /reîncalzire a Pamântului/, care va conduce /sine qua non/ la distrugerea lui, a noastra, a tuturor vietuitoarelor terestre si marine.
Ultimul Sommet care a avut loc la Montréal, unde reprezentantii celor 154 tari industrializate si nu numai, au venit cu nenumarate solutii si angajamente ferme, legate de catastrofa ce ne poate astepta în urmatorii 50 de ani, în cazul nerespectarii unor masuri urgente preconizate de reducerea CO2, datorita marilor industrii, ne lasa sa credem ca VORBELE se vor transforma si în FAPTE. Personal, sunt realista si sceptica. De ce? Pentru ca paradoxul apare atunci când nu exista coerenta între vorbe si fapte. Pe de o parte, se scrie si se vorbeste mult despre aceasta degradare a conditiei terestre si a fiintei umane, iar pe de alta parte, marea industrie si publicitatea pe toate caile posibile de comunicare, scot în evidenta cu demonstratii palpabile, varietatea si \”sofisticitatea\” noilor modele de autovehicule personale, vânzarea lor crescând fabulos în fiecare an.
Revenind la titlu, traim epoca în care noile generatii, nu mai sunt preocupate intens de partea psihica a individului, de cultura în general, ci de partea practica, de partea fizica, de materie. Este normal sa existe o tranzitie si o schimbare între generatii, aparitia noului fiind întotdeauna tentanta, dar NOUL nu ar trebui sa excluda VECHIUL. \”Prapastia\” dintre vechea si noua generatie este din ce în ce mai evidenta. Cei tineri, bineînteles cu exceptii, au senzatia ca ei sunt /alfa si omega/, ei sunt generatia viitorului, a virtualului, a robotilor, a tehnicii în general, mult prea sofisticata. Da, este mult mai simplu sa pitonezi pe claviatura ordinatorului (computerului), care-ti poate face si traduceri, sa te corecteze la grafie, sau sa pitonezi pe un calculator sa-ti rezolvele cele patru functiuni matematice, în loc sa înveti Tabla înmultirii si Logaritmii! Dar ce se întâmpla cu functiunile creierului? El va fi lasat într-o stare latenta de inactivitate si datorita inactivitatii \”creierul poate ruginii\”, si va fi mai greu de scos \”rugina\” din creier decât cea de pe metal, pentru ca /functia creaza organul/ si daca organul nu este în permanenta miscare, se blocheaza.
Mi-a fost dat ca în ultimii 20 de ani, deci de când am devenit \”une personne agée\”, sa cunosc oameni de toate vârstele, de la copii pâna la centenari. Ce am constatat? N-am fost prea surprinsa sa aflu ca în convorbirile cu cei trecuti de vârsta adolescentei (repet, cu exceptiile de rigoare), practic, nu poti angaja o discutie legata de literatura clasica straina sau româneasca, istorie, geografie, filozofie, adica subiecte care ar trebui sa faca parte din cultura generala a fiecarui individ, în acest fel putându-se crea o atmosfera placuta într-o societate, fie ea simpla familie sau un grup de oameni necunoscuti. Tineretul de azi, cu o baza mai redusa intelectual, sunt atrasi de tehnica, discuta de performantele internetului, a autovehiculelor, a sportului de performanta, si /last but not least/ moda, care a devenit foarte sumara,. simplista si lipsita de decenta, ca sa nu mai vorbesc de eleganta, care si ea a devenit desueta.
Englezii, ma refer la generatia mai \”veche\”, aveau un foarte bun \”barometru\” pentru testarea convivilor într-o societate variata si necunoscuta, cum ar fi spre exemplu la baluri, party-uri etc., ca sa-si dea seama cu cine poate angaja o discutie. Discutia începea cu /starea vremii/, si în functie de raspunsul persoanei, care putea fi mai logoreic sau mai laconic, puteai angaja o discutie mai ampla; daca persoana se rezuma la un raspuns simplu, /yes/ or /no/, puteai trage lesne concluzia ca persoana nu are capacitatea de a continua o eventuala discutie sustinuta. Concluzia? Paraseai partenerul, în cautarea altuia mai logoreic si mai dotat intelectual. Este exact ce mi s-a întâmplat uneori în decursul acestor 20 de ani, când întâlnind persoane de toate vârstele, am avut neplacuta surpriza sa constat ca cei mai tineri, daca-i \”scoteai\” din tema lor de baza – tehnica – restul era inexistent sau… aproape. Daca ai \”curajul\” sa \”ataci\” un subiect de cultura generala, înseamna ca esti depasit de de vârsta, desuet, anacronic, daca nu, chiar incult fata de tehnica avansata.
Este trist ceea ce am constatat în decursul acestor ani si mereu revin la instruirea din anii scolarizarii, când ilustrele mele profesoare, în afara de cultura generala de baza, ne învatau în orele de pedagogie, cum sa ne prezentam si sa ne purtam în societate, cum sa respectam persoanele în vârsta, cum sa folosim tacâmurile la o masa comuna, cum sa tinem paharul, cum sa întretinem o conversatie, nu mai vorbesc de tinuta vestimentara si nu în cele din urma în perioada sarbatorilor si nu numai, sa felicitam primordial pe cei mai în vârsta, sa scriem felicitari, care întotdeauna sa poarte locul si data în partea dreapta de sus a scrisorii, care sa continue cu apelatia respectiva a destinatarului, continuând cu un preambul scurt de multumire, daca era cazul, apoi continutul si încheierea, cu cuvinte de respect si încântare. Nu mai exista asa ceva…este depasit si în fond \”nici nu se mai poarta scrisori de multumire sau de invitatie\”. Ce pacat! O scrisoare cu cuvinte alese, de recunoastere si multumire nu costa nimic, decât un simplu timbru, dar bineînteles toate acestea daca persoana este suficient de sensibila si dotata cu bunul-simt. Ma întreb daca mai exista asa ceva!?
O, tempora, o, mores… pentru aceasta am ales acest titlu si exemplul lui Cicero, cu regretul ca A FOST ODATA CA NICIODATA, CA DACA N-AR FI FOST, NICI N-AS FI POVESTIT!
ANUL NOU 2006, SA NE ADUCA PACEA PE PAMÂNT SI MULTA SANATATE!