Există un memoriu trimis de C. Noica „celui de sus” către sfîrşitul comunismului. Acest eseu intră într-o tristă conjuncţie cu unele afirmaţii din Jurnalul lui M. Sebastian. Avem în aceste texte scrise la zeci de ani distanţă două rechizitorii necruţătoare la adresa lui Nae Ionescu. Ambele subliniază dimensiunea imposturii intelectuale a Magistrului.
Improvizaţia atrage prin uşurinţa zborului de fluture prin care planează deasupra unor vaste domenii, într-o perspectivă pe cît de înaltă, pe atît de estetică şi de vagă. Nae a fost înzestrat cu siguranţă şi din plin cu harul „patosului metafizic”. Era capabil să suscite în auditoriul din amfiteatrele pline ochi emoţii intense – garantate de înalte meditaţii metafizice asupra ortodoxiei (culese din Evelyn Underhill) sau de adînci cugetări asupra lumii sociale (avînd ca sursă de inspiraţie pe Ortega y Gasset).
Spirit hipnotic, magistrul fascina. O întreagă generaţie pare să fi capitulat în faţa fenomenalului Mefistofel de Brăila. Însă tabloul e departe de a fi exact. Dincolo de orbirea unora, au existat spirite lucide care au înţeles clar natura prestaţiei sale. Alexandru Dragomir (personaj de care Heidegger îşi va aminti la cîteva zeci de ani după război) povesteşte cum, la 19 ani, asistă la un curs al lui Nae. Are surpriza să constate că Magistrul debitează, în focul unei intense meditaţii „spontane”, paginile din Kierkegaard pe care tocmai le citise cu o seară înainte. Din acea clipă Dragomir începe să se îndoiască de valoarea lui Nae, susţinînd că acesta este un plagiator. Sebastian relatează o discuţie cu Tudor Vianu, în care acesta îl califică pe Nae drept un „şef”, „un stîlp de cafenea”, un impostor. Noica, în memoriul său, îl compară pe Nae cu un lăutar, un interpret versatil şi superficial al operelor altora.
Aşadar, în plină epocă interbelică, spectrul imposturii plana asupra zonelor celor mai „eterate” ale culturii române. Iar această impostură era cît se poate de evidentă spiritelor treze ale timpului. Totuşi nu au făcut nimic pentru demascarea ei publică. Dimpotrivă, Nae a devenit obiectul unui cult, uneori chiar şi din partea celor care îi cunoşteau păcatele. Cum se explică această pasivitate vinovată în ce priveşte spaţiul public?
***
Neasumarea intelectuală, lipsa „alegerii morale” şi prelungirea la nesfârşit a „versatilităţii intelectuale” reprezintă cîteva caracteristici ale intelectualului român. Acest gen de atitudine duce în cele din urmă la invadarea „turnului filosofiei” – adică a gândirii riguroase şi onestităţii intelectuale – de către intelectualismul steril şi stilizat, pe de o parte, şi de impostură, pe de alta. Pentru că versatilitatea înseamnă în cele din urmă doar stil, planarea în formă – prin refuzul asumării unui conţinut sau pur şi simplu, prin lipsa acestuia. Iar la limita ei extremă, înseamnă impostură, maimuţărirea formei.
Nu poţi să construieşti o cultură numai din chestii pitoreşti şi din melancolii vagi, fără o latură profundă, fără o coloană vertebrală. Cultura română este o cultură-moluscă, o cultură a moluştelor, formată din mulţi intelectuali fără coloană vertebrală, exersaţi doar în penumbră şi echivoc.
Dovada cea mai clară a lipsei unei intelectualităţi vertebrate o reprezintă pasiunea venală pentru arta calomniei şi a pamfletului, orgoliul mărunt şi sensibilitatea personală, copilărească la orice are legătură cu „ideile” lansate în spaţiul public, interpretat doar ca spaţiu al găştii, eventual de mahala, si nu al agon-ului, al confruntării ideatice bărbăteşti, după reguli stricte şi decente.
De ce nu au existat curente sau şcoli de gândire româneşti? Pentru că intelectualul acestui spaţiu nu a simţit niciodată vreo responsabilitate faţă de propriile idei sau faţă de ceilalţi. Este absolut îngrijorătoare lipsa de responsabilitate a intelectualului român faţă de ceea ce afirmă. Acesta parcurge registrul contradicţiei cu o uşurinţă remarcabilă. Te miri cum pot încăpea în aceeaşi persoană atîtea opţiuni care se bat cap în cap. Uneori îţi este greu, aproape imposibil pînă şi să-ţi reprezinţi asemenea monstruozităţi. El, in schimb, le profesează cu subtilitate.
Iar dacă nu simte nevoia vreunei fidelităţi faţă de sine, cu atât mai puţin o va simţi faţă de ceilalţi. Se mulţumeşte să se considere inteligent urmându-şi versatilitatea. Libertatea astfel obţinută îl trimite într-o zonă privilegiată, în care responsabilitatea este suspendată. Acest joc de-a versatilitatea, cu sine şi cu ceilalţi, e condamnabil.
Dacă intelectualul român nu obişnuieşte să-şi asume atitudinile, ele fiind de cele mai multe ori circumstanţiale, ce putem spune despre celelalte corpuri sociale, adîncite în negura sărăciei şi a promiscuităţii morale? Sau poate ar trebui să trasăm distincţia între impostor şi intelectual, şi să începem lunga aşteptare a celui din urmă…
Scrisoare deschisă adresată domnului Laurenţiu Ursu
Stimate domnule Ursu,
Înca din antichitate a fost sesizat faptul că cel mai mare duşman al democraţiei reale este demagogia. Problema cea mai mare a democraţiei contemporane este demagogia propagată prin mass-media şi faptul că este foarte greu de aflat care dintre jurnalişti sunt demagogi şi care nu. Un jurnalist demagog care stăpâneşte arta retoricii poate înfiera foarte credibil demagogia, poate ţine discursuri foarte elevate despre importanţa deontologiei profesionale în jurnalism, în politică sau cultură. Demagogia unui jurnalist poate fi deconspirata doar dacă se reuşeste mediatizarea unui caz dovedit de încalcare a deontologiei profesionale.
Este incontestabil faptul că articolul dumneavoastră este o pledoarie convingătoare împotriva imposturii în cultură, deci, în mod implicit, o pledoarie credibilă în favoarea respectării deontologiei profesionale.
Atât din comentariul care face obiectul acestei replici cât şi din ecourile dumneavoastră la articolele mele “Scopul farsei “Omul recent”” şi “Eroarea Aurorei Mihacea şi “Fenomenul Păltiniş”” reiese că sunteţi un om foarte cult. Vă aduc însă aminte că m-aţi acuzat că aş fi plagiat în eseul “Fenomenul Păltiniş” (conţinut în cartea “Procesul tranziţiei” pe care am publicat-o în anul 1996) idei dintr-o carte apărută ulterior precum şi faptul că ancheta efectuată de redacţia săptămânalului “Acum” a dovedit lipsa unei similitudini suspecte între afirmaţiile cuprinse în eseul meu şi cartea din care m-aţi acuzat că aş fi plagiat. Susţin în consecinţă că atât acuzaţia pripită de plagiat pe care mi-aţi adus-o cât şi faptul că refuzaţi să vă cereţi scuze pentru această acuzaţie dovedesc lipsa de verticalitate a coloanei dumneavoastră vertebrale.
Cu înţelegere
G. Cionoiu
PS Sunt ferm convins că proverbul referitor la paiul din ochiul vecinului şi bârna din ochiul propriu nu vă este necunoscut.
De ce va mirati, domnule Ursu? Un proverb englezesc (americanesc?) spune cam asa: „roata care scartaie primeste unsoarea”.
Nimic nou, asadar sub soare, situatia e aceeasi prin toata lumea, nu suntem noi mai amarati decat altii…
Toate bune pentru 2006,
Nea Marin
Daca ati fi pus intre ghilimele textul dv. din cartea respectiva si ati fi indicat anul in cartea din care ati extras materialul, precum si anul publicarii ei, atunci cu siguranta nu as fi facut greseala de a va acuza de plagiat. Insa referintele mele au fost urmatoarele: un articol datat 2005 si o carte, a lui L. Johnson, in care exista o formulare aproape identica cu cea a dv.
Ha, ha, hai ca-i buna!
Miersi bocu pentru acuzatia c-am plagiat un vechi proverb englezesc. Dom’le, cateodata incep sa ma-ndoiesc serios de faptul ca sunt normal. S-ar putea ca *doar ceilalti* sa fie normali. Se-ntampla insa ca-n cazul de fata ma simt destul de bine asa cum sunt.
Ca sa fiu mai clar, mai pe intelesul dvs., ceea ce scrieti se poate interpreta cum ca mi-ati scris ceva de genul: <>
Faptul ca un anume autor foloseste acelasi proverb, in acelasi sens, mie mi se pare chiar banal: asa-s proverbele, domnule, au un sens precis, bine delimitat si, culmea, sunt intotdeauna folosite *chiar* in sensul respectiv…
Hai noroc.
Ma bucur ca va amuz. Dar raspunsul meu nu va era adresat dv, ci dlui Cionoiu.
Stimate domnule Ursu,
Doresc să vă atrag atenţia asupra faptului că în articolul „Eroarea Aurorei Mihacea şi Fenomenul Păltiniş” chiar înainte de textul eseului „Fenomenul Păltiniş” pot fi citite următoarele:
„În anul 1996 am publicat în cartea “Procesul Tranziţiei” un eseu intitulat “Fenomenul Păltiniş”. Susţin că prin eseul respectiv am deconspirat farsa pretinsei dizidenţe a grupului Noica-Liiceanu-Pleşu, însă comentariul meu a fost ignorat pe deplin. Considerând că nu şi-a pierdut din actualitate îl supun atenţiei cititorilor interesaţi.”
Sper că admiteţi că din fragmentul anterior reiese foarte clar faptul că eseul „Fenomenul Păltiniş” a fost publicat deja în anul 1996. Nu sunt eu vinovat de faptul că dumneavoastră aţi citit superficial şi nu aţi remarcat această precizare.
Cu înţelegere
G. Cionoiu
Domnule Ursu,
m-ati linistit. ma simt din nou anormal si va multumesc.
Un an bun , Nea Marin
P.S. Dupa cum se vede, e o buna idee sa specificam in mod clar persoana careia-i adresam ecoul. Nu de alta, da’ ca sa nu cada si altii ca musca-n lapte, asa ca mine.
Dragii mei dragi,
Acest ecou va e adresat tutulor.
Zau ca-mi sunteti dragi cu totii. Sa ai pe cineva care-ti taie prostiile pe care le scrii dupa n pahare de vin nu e de colea (no pun intended!).
Ma simt bine cu voi, e singurul site in care-am rezistat mai mult de un an jumate.
E putin lucru, e mult? N-am habar. Dar, bai fratzilor, bai, va iubesc cu-adevarat. Zau.
Si sunt putini care se pot lauda cu acest lucru. Nea Marin, daca nu te porti bine cu el e, cum bine stiti, un sharpe de dudau, din ala care musca rau.
Nu e cazu’. Mie mi se pare un site exceptional, de bun gust si de tinuta. Nu-i de mirare c-a atras atatia oameni de valoare. Bravo, mai Stefane, bravo, bre, toti cei care va dati din timp pentru a-l mentine. Nu-i usor, o stiu. Cere timp, cere pasiune, cere dedicatie, cere *convingerea* ca trebuie facut.
Cred, sper, ca-n acesti doi ani v-ati rodat. Nu va mai speriati atat de usor. Nu mai aveti nopti albe cand cineva va contrazice. Daca-i asa, sunteti pe drumu’ cel bun.
E drumul care ne trebuia noua, tutulor, de vo 2000 si ceva de ani. E drumul comunicarii cu ceilalti.
Sigur ca-i greu cand vezi ca n-ai dreptate, cand cineva te seaca la ficatzi cu argumente.
Ce-i de facut atunci? E de scos palaria. E un semn de nobletze, il datoram celor care ne „inving” cu argumente. Doar asa putem invata cate ceva cu totzii.
Toate cele bune pentru 2006 dragii mei,
Nea Marin
P.S. Acest ecou e unu’ pentru uz intern. Nu-mi sta-n character sa dau cu periutza, da’ zau ca m-ati convins!
Domnu Ursu
Inteleg ca aveti niste informati despre Smil si Rahmil Ciuraru care ar fi bunicul meu-Smil-eu
fiind fiul lui Meir Zelig Ciuraru
Va rog daca aveti mai multe informati despre familia mea sau familia Weintraub plecati la Paris
cam in perioada 1940 va rog sa imi comunicati prin email
multumesc frumos
Ciuraru Arie NY
ps scuzati imbajul lipsesc din tara din 1965