Ne-am construit ziduri ca să ne limităm spaţiul, să ne separăm de alţii. Apoi ne-am împărţit spaţiul ascunzîndu-ne pudoarea de cei apropiaţi, delimitînd miasmele plăcute de altele neplăcute, dar nu mai puţin necesare.
Am construit lăcaşe ca să proslăvim şi lăcaşe după necesităţi, delimitînd urbea de agricultori şi nomazi.
Într-un final ne-am înconjurat totul cu metereze şi ziduri a ne apăra de vremuri de restrişte şi de cei ce ne-au vrut cornul abundenţei la care am ajuns prin inţelegere şi colectivitate.
După un timp, după multe furtuni, ne-am liniştit construind ghetouri intelectuale şi spirituale.
Şi reluăm acest ciclu la nesfîrşit ori de cîte ori ne simţim ameninţaţi sau neînţeleşi.
Zidurile au auzit cîntecul facerii, scîncetul, mai apoi gânguritul primului născut, bocetul vădanei, strigătul apărătorului şi cuceritorului; zidurile au simţit proslăvirea şi blestemul; zidurile au cunoscut abundenţa, delăsarea şi distrugerea.
Cînd vom învăţa să înţelegem murmurul pietrei şi al zidirilor, vom deveni mai toleranţi, mai înţelepţi. Şi atunci vom renunţa la ziduri şi ghetouri, ajungînd cu toţii la cornul abundenţei.
Pasesc in varful picioarelor sa nu stric idilicul tablou; as vrea sa fie liniste in jur, sa aud murmurul pietrei, dar vai… nu sunt singur, nu suntem singuri, avem vecini si avem un zid care sa-i opreasca -cat se poate -sa nu treaca si sa se autoexplodeze in plina multime…
Da, avem ziduri, prea putine se pare, daca rachetele ajung la Askelon!!