Îndraznesc sa „stau strâmb, dar sa judec drept” si aceasta datorita impulsului dat de articolul intitulat /Matusagate…/ aparut în Editorialul RLIV din 17 Ianuarie a.c., semnat de Domnul Liviu Antonesei, apreciindu-l la Ecou – ca foarte realist. Nedorind sa mai ocup un spatiu la Ecouri, m-am decis sa „încropesc” ceva marturii sincere, fara mânie si partinire (Sine ira et studio), pornind de la o premiza universal valabila, si anume ca /nu tot ce a fost este negativ sau pozitiv si tot ce e prezent, idem/. Ar trebui sa fim obiectivi atunci când facem aprecieri sau deprecieri, bazându-ne pe fapte palpabile, traite, deoarece numai atunci, obiectivitatea sau subiectivitatea pot avea un adevarat ECOU.
În general oamenii au tendinta de a fi extremisti si subiectivi, ALBA sau NEAGRA. Ca atare, voi încerca în aceste /marturii/ sa ma refer la o epoca traita de mine din plin, dupa 1945, respectiv /epoca comunista/, cu bune, cu rele si afirm cu toata responsabilitatea morala – ca nu tot ce a apartinut „comunismului” (de fapt o utopie) a fost RAU, precum nici în perioada Monarhiei, pe care am trait-o din copilarie, pâna la adolescenta. În ambele cazuri pot afirma cu seriozitate si convingere ca au existat conducatori excelenti, care au dat dovada de autoritate morala spre binele Patriei si al poporului.
Întrucât perioada Monarhiei, pentru multi cititori este prea îndepartata, si poate nici nu mai intereseaza, cu toate ca este bine /sa cunoastem trecutul/, deoarece fara el nu putem avea nici prezent si cu atât mai mult viitor, adica ar trebui sa avem un etalon de comparatie, pentru a întelege istoria prezenta, nu numai a tarii noastre, dar chiar Istoria universala, a omenirii. Consider ca nefiind cazul sa exemplific trecutul prea îndepartat, ma voi referi la perioada mai apropiata, cea a comunismului. Sunt convinsa ca majoritatea cititorilor nu au trait-o, sau erau prea tineri ca s-o înteleaga, doar daca au aflat din povestirile bunicilor si parintilor, eventual din lectura publicatiilor aparute dupa „celebrul an 1989”, dar care nu toate au scos în relief anumite amanunte, considerate de autori ca inutile. Realitatea perioadei postbelice nu a corespuns întotdeauna ADEVARULUI ABSOLUT, deoarece una este sa auzi sau sa citesti si alta sa traiesti.
Fara ca sa mai prelungesc preambulul, voi intra direct în tratarea subiectului, referindu-ma la prima etapa a instaurarii comunismului în România. Desigur au fost PRO si CONTRA. Cozile de topor si-au facut aparitia imediat dupa instaurarea primului guvern comunist, în frunte cu Dr.Petru Groza si Gheorghiu Dej. Primii care s-au înscris în PCR, în majoritate fostii legionari, din care nu au lipsit preotii, o parte din armata româna, respectiv cei din unitatea Tudor Vladimirescu, care s-au alaturat armatei sovietice si nu în cele din urma, muncitorii de la CFR Grivita Rosie, precum si o parte a fiilor unor negustori, care din teama de a nu fi aruncati în închisori ca parintii lor, socotiti burghezo-mosieri, si-au denuntat parintii, familia, precum si prietenii, pentru a putea beneficia de „binefacerile” regimului. La aceste categorii de „adepti” ai regimului comunist, bineînteles au avut prioritate ilegalistii, care eliberati din închisori, au ocupat posturile-cheie din guvern si departamentele de stat.
Perioada de început – 1945-1948 – a fost faza, sa-i zicem de acceptare, de supunere a majoritatii poporului. Altii, mai „iute de picior”, prin diverse mijloace, au parasit tara, imediat dupa 1945. Abolirea Monarhiei în 31 Decembrie 1947 si aparitia unor legi drastice,vis-a-vis de populatia urbana si rurala a României, a început sa dea de gândit românilor. S-a început cu rechizitionarea unor încaperi în casele celor care erau considerati burghezi si exploatatori, a aparut legea nationalizarii, colectivizarea, procesele „fantoma” ale burghezo-mosierilor si a celor care nu au acceptat regimul, aruncarea lor în închisori datorita în majoritate denunturilor anonime, înfiintarea celebrelor /dosare de cadre/ în care trebuia sa se completeze cu 2 generatii în urma ce „averi” au avut bunicii si parintii, aparitia Legii nr.18 cu /declaratia averilor/, interzicerea copiilor de a merge la Biserica, a casatoriilor religioase a membrilor PCR, schimbarea denumirilor sarbatorilor de Craciun, de Paste nici nu se mai pomenea, era o blasfemie… în sfârsit „cizma comunista”, la început destul de „timida”, sa zicem, dupa plecarea fortata prin amenintare a Regelui Mihai, guvernul comunist „si-a dat arama pe fata”.
Intrând în fondul problemei, fata de cele mentionate în preambul, în sensul ca nu trebuie sa fim extremisti, afirmând ca TOTUL a fost rau în perioada comunista, cel putin în prima perioada, voi mentiona câteva actiuni pozitive ale guvernantilor, care bineînteles aveau tot interesul sa ne determine sa credem ca într-adevar – comunismul este orânduirea social-economica, cea care constituie treapta cea mai înalta de dezvoltare sociala, care urmeaza dupa desavârsirea construirii socialismului, caracterizata prin disparitia diferentelor de clase si a deosebirilor esentiale dintre sat si oras, dintre munca fizica si cea intelectuala, prin aplicarea principiului „de la fiecare dupa capacitatile sale, fiecaruia dupa nevoile sale”. Utopia consta în faptul ca niciodata nu a fost si nici nu va exista egalitate între oameni.
Nu afirm situatii pe care le-am auzit sau citit, scriu exact ceea ce am trait în acea perioada. Pot afirma cu obiectivitate si sinceritate, ca pâna în anul 1949 când am început efectiv sa lucrez ca salariata, dupa terminarea studiilor, eram novice în materie de politica în general si în special nu aveam nici un fel de cunostinte despre marxism-leninism. În familia mea, formata majoritar din ofiteri, care nu aveau dreptul sa faca politica, nu se discuta niciodata despre nici un fel de politica. Imediat dupa 1945, când aparusera /responsabilii de strada/ care se ocupau cu recensamântul locuintelor si bineînteles al locatarilor, întocmind fise personale pentru fiecare individ, aceasta premergator rechizitionarilor, tot acestia faceau propaganda înscrierii în partidele politice ale timpului, printre care bineînteles PCR, PNP (Partidul National Popular) precum si altele. Tatal meu, fost ofiter superior, participant la ambele razboaie mondiale, în 1943 a iesit la pensie. Insistenta /responsabilului de strada/ pentru a ne înscrie toata familia în PNP a fost atât de perseverenta, încât în final am acceptat sa mergem la o prima adunare cu toti viitorii adepti din cartier. Ca sa relatez sensul si fondul cuvântarii „presedintelui” care se baza pe „puterea sa de convingere, a noastra, a novicilor”, de ce este important sa devenim membrii, cred ca este lesne de înteles…Concluzia a fost ca nici unul din familia mea, nu am raspuns „chemarii”, nemaiparticipând la nici un fel de „adunare cetateneasca”, în final, drept represalii, la câteva zile dupa prima „întâlnire esuata”, tatal meu s-a gasit afisat la GAZETA DE STRADA (acesta era sistemul de denigrare) ca /factor negativ în societatea comunista, la care s-a adaugat „jos cu exploatatorul”/.
De ce exploatator? Pentru ca tatal meu era proprietarul unei case mostenita de la tatal sau, fost mic negustor de articole de fierarie, casa construita în anul 1830, cu împrumut la Creditul funciar urban al timpului, rate pe care tatal meu le-a platit pâna în 1947. Concluzia sedintei esuate, a fost ca în 1948 ni s-au rechizitionat 2 camere din 5, iar în 1950 casa a fost nationalizata, cu toate ca tatal meu trebuia sa fie exceptat de la Legea nationalizarii. A urmat anul 1954, „colac peste pupaza”, tatal meu a fost /decazut din drepturile de pensie ca fost exploatator/.
Dat fiind situatia catastrofica materiala a parintilor mei, în incapacitate de a-mi plati taxele la Fac.de Drept, pe care o începusem în anul 1946, trebuind sa renunt în favoarea fratelui meu, student la Politehnica. Cum uneori în viata – tot raul este spre bine – am urmat un an de zile scoala de steno-dactilografie ce apartinea Ministerului Artelor si Informatiilor, în final, conform dispozitiunilor ministerului, dupa absolvire sa ni se asigure loc de munca. Dupa multe refuzuri la departamentele principale de stat, din pricina „dosarului nesanatos”, ca fiica de /exploatator/ (aceasta era formula timpului), în final, datorita unui OM, sef de cadre în minister, pur si simplu mi-a modificat fisa de cadre, reusind astfel sa fiu angajata si sa lucrez ca sef de cabinet-stenograf, chiar la cabinetul ministrului de Justitie al timpului – Stelian Nitulescu, comunist ilegalist.
Legat de acest început de munca în prima etapa a perioadei comuniste, cu toate ca nu am facut parte din PCR, am fost foarte apreciata si indispensabila fata de munca pe care o depuneam cu constiinciozitate si pricepere profesionala. În acea vreme nu existau în Bucuresti decât 4 stenografi parlamentari, cererea noastra fiind stringenta, indispensabila si recunoscuta, pentru ca munca mea nu se limita numai la cele 6 zile lucratoare si 10-12 ore/zi, de cele mai multe ori fiind solicitata si Duminica. Era o munca NON-STOP. Dar, aici doresc sa relatez un lucru foarte important, anume ca totul era foarte bine organizat din punct de vedere al /drepturilor salariatilor/. În minister exista o cantina, un cabinet medical, sala de sport, acces la terenurile sportive ale ministerului aflate în preajma lacului Herastrau, plus acces la vilele de pe Valea Prahovei – Sinaia, Predeal sau pe Litoral, vile bineînteles nationalizate. Accesul apartinea tuturor salariatilor, cu membri de familie, indiferent de pozitia profesionala, iar costurile erau infime si egale pentru toata lumea.
Aceiasi situatie am trait-o si în cadrul Cooperatiei Mestesugaresti – UCECOM, în perioada când presedintele UCECOM era Gheorghe Vasilichi, comunist ilegalist, dar OM. Aceste „minuni” au durat pâna în anul 1965, când s-au desfiintat si cantinele, si accesul la vilele apartinând ministerelor de resort, idem accesul la terenurile de sport de la Herastrau, toate acestea trecând în subordinea primariilor de sectoare, urmând degrengolada din toate domeniile – social, politic, cultural etc.,pe care o cunosc cei care au lucrat în acea perioada.
Am mentionat pe acesti 2 sefi cu care am lucrat în prima perioada de activitate – 1949-1970, pentru ca acesti doi OAMENI, cu toate ca au facut închisoare ca ilegalisti, ei nu s-au razbunat pe oameni, dimpotriva, au aplicat o doctrina care a ramas nu numai scrisa, ci au aplicat-o în favoarea omului muncitor, au recunoscut munca lor. Cert este ca în special Gh.Vasilichi, care imediat dupa 1945 a fost ministrul petrolului, apoi al învatamântului si în ultimul rând presedintele UCECOM, a suportat consecinte nefaste, tocmai pentru ca nu era de acord cu masurile contradictorii ale /doctrinei comuniste/. El a fost OMUL, care a ajutat oamenii.
Revenind la cele afirmate mai sus, referitoare la titlul /MATUSAGATE…/ acesti OAMENI, pe care i-am pomenit, cu care am lucrat zi de zi, nu au agonisit nici un fel de avere personala si nici nu au avut vreo mostenire „inventata”. Gh.Vasilichi locuia cu sotia, pe care o cunoscuse în luptele din maquis (Spania), într-o casa nationalizata pe Str.Herastrau 4, cu o mobila foarte modesta, fara lucruri de valoare, nu avea însotitor – bodyguard -, nici vila proprietate, murind într-o modestie de necrezut. Stelian Nitulescu, locuia cu sora lui într-o casa modesta pe Str.Toamnei, fara nici un fel de avere, mostenita sau agonisita ulterior. Am dat de exemplu doar pe acesti doi OAMENI, pentru ca am lucrat zi de zi cu ei si cunosteam toate problemele de familie, bune sau rele. Deci /nu toate pisicile sunt negre noaptea/.
As putea da si alte exemple pozitive din perioada respectiva, dar nu are sens. Doresc sa accentuez faptul ca GV si-a atras multi dusmani din partid pentru motivul ca a sustinut întotdeauna muncitorul, el însusi fost muncitor tinichigiu, cu numai 4 clase primare, dar un autodidact care printre alte cunostinte generale, poseda la perfectie si lb.franceza. Un Om al muncitorilor, care a luptat întotdeauna pentru drepturile lor materiale, culturale si morale, dupa ce au fost cooperativizate toate atelierele particulare, concluzia fiind însa, ca a cazut în disgratia noilor guvernanti, motiv pentru care s-a retras din activitate în anul 1970, apoi la scurt timp a urmat decesul.
În încheere, am vrut sa relatez o scurta retrospectiva a perioadei comuniste, demonstrând ca printre /cei mari/, au mai existat si oameni care nu s-au dezumanizat si nici nu s-au îmbogatit, profitând de situatie. Nu sunt o nostalgica a trecutului, cum as putea fi interpretate de unii cititori, sunt însa o nostalgica a unor vremuri revolute, care cu toate neajunsurile si obstructiile morale si materiale de care atât eu cât si familia mea nu am fost scutiti, dimpotriva. Regret ca în zilele noastre, nu vad si nu aud de nici un nume din actuala guvernanta, care sa lupte într-adevar pentru binele poporului, totul sau în cea mai mare parte, rezumându-se la îmbogatirea personala, la inducerea în eroare a poporului cinstit, si nu în cele din urma la distrugerea a ceea ce a mai ramas din SARMANA ROMÂNIE.
Traim în epoca în care nu se dezice principiul de guvernare al lui Machiavelli – /Divide et impera!/ Dezbina si stapâneste.
FUGIT IRREPARABILE TEMPUS = Zboara timpul de neînlocuit.