Obiectul ca fapt instituţional
Searle (1) consideră că faptele brute nu au nevoie de instituţii umane ca să existe şi că obiectele există independent de felul cum ni le reprezentăm. În acest eseu mi-am propus să arăt că obiectul este un fapt instituţional. Într-un eseu ulterior voi evidenţia că implicaţiile etice ale acestui mod de interpretare a obiectelor nu sunt insuportabile în sensul în care sunt cele ale relativismului pe care îl combate Searle. Miza acestor texte este indirect una politică, după cum va transpare pe alocuri în special din al doilea eseu.
Pentru a vedea în ce măsură obiectul este un fapt instituţional aceasta voi arăta că respectă următoarele criterii folosite de Searle pentru definirea unui fapt instituţional:
1. Faptul instituţional trebuie să fie în poziţia lui Y din enunţul “X trece drept Y în contextul C”
2. Faptul instituţional există în cadrul unor reguli de constituire
3. Faptul instituţional este produs social
Criteriu 1 Obiectul este în poziţia lui Y din enunţul “X trece drept Y în contextul C”
În această parte a textului voi ar`ta c` “Lucrul (X) trece drept obiect (Y) [n lumea extins` prin limbaj (C).”
Ontologic omului este unic. Ontic (2) nu. Recuperarea relevantă politic a unicităţii omului pe plan ontic se face prin afirmarea lui prin gândire, cognoscibilă intersubiectiv prin intermediul textului produs. Dar recuperarea are loc anterior actului de formulare în cuvinte, act care e doar în vederea comunicării. Recuperarea este maximală atunci când sunt evidenţiate presupoziţiile care permit afirmarea multiplicităţii oamenilor. Din acest punct de vedere demersul fenomenologic nu a fost până acum dus până la capăt, maximalizat. Nu este suficient să surprinzi intuitiv sensul indeterminat al fiinţei şi să construieşti o fenomenologie umană. Este necesar şi să sesizezi că în momentul surprinderii acestui sens nu există nici un temei raţional pentru a-l universaliza. Cum are loc această primă universalizare ? La acest nivel sunt fundamentele eticii interpersonale şi până la acest nivel trebuie să pătrundă analiza relaţiei om-stat dacă cineva doreşte un răspuns neideologic, construit aşadar nu în scopul manipulării politice, ci pentru a transmite un adevăr.
Surprinderea sensului fiinţei survine într-o împrejurare sau alta într-un moment al devenirii ontice. Omul în devenire se deschide către sensul fiinţei, după care poate continua uitând şi evitând întâlnirea cu sine, sau poate continua ancorat, crescând din rădăcina fiinţei. Putem identifica aşadar o altă prepoziţie fundamentală a limbii române, şi anume “dintru”. Pentru om devenirea maximală este dintru sensul indeterminat al fiinţei întru fiinţa conceptualizată, sau, ascunzând prepoziţiile fundamentale printr-o exprimare mai firească, dintr-un sens care nu poate fi exprimat în cuvinte într-o teorie de maximă generalitate. A trăi întru fiinţă înseamnă a construi lucruri culturale care să umple golul de inteligibilitate resimţit între sensul fiinţei şi conceptul de fiinţă; toată această activitate de construcţie are loc înăuntrul existenţei personale (private), ca o complexificare şi stabilizare a ei prin înţelegere. Fiinţa conceptualizată este secundă în raport în raport sensul fiinţei, este rezultatul unui act de creaţie secund în raport cu rezultatul unui act de descoperire. Puţini oameni optează pentru un astfel de mod de viaţă, dar nu doar ei au acces la fiinţă. Pentru că în stare acoperită sensul fiinţei e prezent în orice om. Credem asta, însă nu am răspuns la întrebarea cum ştim că aşa este. Universalizarea sensului fiinţei nu pote fi obţinută prin gândire folosind limbajul, pentru că structurile lingvistice în care are loc o astfel de gândire sunt contaminate de ontic; iar descoperirea sensului fiinţei am făcut-o venind dinspre ontic; o astfel de universalizare ar fi o universalizare relevantă doar ontic.
În căutarea răspunsului să începem prin a face distincţia între lucruri (fizice şi lingvistice) şi obiecte. În acord cu analiza lui Glazebrook (3), la Heidegger lucrurile sunt mai întâi utile, şi apoi obiectificate. Cea mai tipică obiectificare are loc prin proiectarea lucrurilor într-o altă lume, lumea omului de ştiinţă. Dar şi, mai general, suntem capabili să vorbim despre un lucru prezent doar în măsura în care ne-am “adresat” deja lui fără cuvinte. Limbajul însuşi începe cu faptul că există mai degrabă ceva decât nimic. Prin urmare limbajul nu constituie realitatea, ci doar orice noţiune de realitate în afara experienţei umane este neinteligibilă.
Chiar dacă, în acest moment, despre fiinţări ca obiecte se poate afirma că nu sunt constitute de limbaj, deoarece erau prezente ca lucruri, se poate pune problema în ce măsură fiinţările ca lucruri nu sunt cumva constituite de praxisul nelingvistic. Dar în ce fel ar putea fi întâlnite, “decupate” lucrurile nelingvistic ? Dacă persoana care este în lume este concepută pasiv, neutru, atunci lucrurile i se înfăţişează prin ele însele, se regăseşte printre ele şi începe să le folosească după ce se regăseşte printre ele. Dar dacă agentul este unul activ de la bun început şi caută lucrurile, atunci el le găseşte în funcţie de ceea ce caută. Acestă găsire poate fi gândită ca un fel de decupare a unei lumi iniţial simple, ca o structurare a lumii prin căutare şi găsire. Dacă ar fi să se dea o explicaţie a acestei activităţi de căutare, în caz că nu s-ar opta pentru simpla ei acceptare ca dată, atunci ar trebuie acceptată o ontologie a unor “entităţi” interne observatorului, cum ar fi scopuri. Scopurile apar astfel ca o entităţi fundamentale ale individului (4). O astfel de acceptare prin inferenţă la cea mai bună explicaţie ar fi asemănătoare, din perspectivă ontică, cu acceptarea existenţei lucrurilor în lume ca independente de găsirea lor de către agent. Diferenţa vine din faptul că entităţile interne persoanei ar putea să fie obervabile direct doar de către ea însăşi. Argumentele cu privire la realitatea lor care nu ar avea o forţă prea mare în faţa unei critici verificaţioniste, datorită faptului că nu sunt observabile decât entităţile proprii. Şi totuşi chiar şi această diferenţă între realitatea entităţilor interne agentului şi realitatea entităţilor găsite (ca independentă de găsire) este întrucâtva atenuată de faptul că, mi se pare, există cel puţin o entitate externă care pare independentă de găsire, şi anume lumea nestructurată, originară. Atât la Putnam, cât şi la Heidegger, lumea pare a preexista actului de decupare lingvistică, respectiv de utilizare practică. Prin urmare, cel puţin ca lume nestructurată, pare a fi independentă de limbaj, respectiv de practică. În acest sens lumea este reală cu R, în termenii lui Putnam, şi doar conţinutul poate fi luat în discuţie ca fiind real cu r. S-ar putea contraargumenta că însăşi lumea, ca lucru Real, este găsită într-o căutare iniţială, căutare care nu are loc în lume, ci în “interiorul” agentului. O astfel de soluţie idealistă nu poate fi acceptată deoarece descoperirea sensului fiinţei are loc din lume, iar redescoperirea lumii prin găsire şi întreaga reconstrucţie fenomenologică este ulterioară găsirii sensului fiinţei.
Să observăm că toate lucrurile, fiind găsită în vederea unor scopuri, au proprietatea valoare, adică răspund sau nu scopurilor agentului. Această proprietate nu este intrinsecă lucrurilor, ci este relaţională, între lucruri şi agent. Lucrurile sunt în mod esenţial mijloace pentru atingerea scopurilor indivizilor. Există, în termenii lui Searle, doar lucruri care au funcţii. Spre exemplu, normele morale şi conceptele de bine şi rău sunt părţi ale limbajului (în sens larg), sunt lucruri culturale. Lucrurile culturale sunt şi ele în mod esenţial valorice. Ar putea rezulta de aici o dificultate, anume că binele este bun sau rău şi răul este bun sau rău. Pentru ca binele şi răul să fie stabile valoric, şi aceasta în mod independent de convenţii, par a fi necesare două presupoziţii: că toate persoanele au cel puţin un nucleu comun de scopuri, şi că acest nucleu comun de scopuri nu se schimbă în timp.
Să abordăm acum problema structurii obiectului ca parte a lumii extinse lingvistic în vederea surprinderii lucrurilor prin limbaj. Pentru aceasta este nevoie de o teorie prin care să relaţionăm lucrurile cu obiectele. O presupoziţie pe care o accept în vederea schiţării acestei teorii este că obiectificarea lucrurilor (aducerea lor în limbaj) se face de către persoane prin descripţii. Elementele care schiţează o astfel de teorie sunt următoarele:
1. Un nume (propriu sau nu) se referă direct la un lucru fizic sau lingvistic.
2. Un vorbitor poate da un nume unui lucru, fără să fie necesar să obiectifice acel lucru.
3. O persoană poate prezenta un cuvânt ca fiind un nume dat unui lucru, chiar dacă ea nu se referă la vreun lucru.
4. Identificarea lucrului care a primit nume de la o persoană de către acea persoană, la un moment ulterior numirii, sau de către alt persoană căreia i-a fost prezentat numele, se face prin praxis, fără a utiliza în mod necesar descripţii.
5. Dacă persoana obiectifică lucrul căruia i-a dat nume, atunci va exista un set de descripţii asociat acelui lucru, set de descripţii pe care acel agent le crede (crezăminte, eng. “beliefs”). Nu e necesar ca descripţiile să descrie corect lucrul. Descripţiile în care persoana crede la un moment dat pot fi complet diferite de cele în care ea crede la alt moment dat.
6. Obiectul persoanei reprezintă setul de descripţii ale lucrului în care ea crede (ce proprietăţi crede persoana că a avut, are, sau ar fi putut avea lucrul). Nu există un SBVAUN searlean (5) de descripţii în obiectul persoanei, ci doar un număr vag şi nespecificat de descpriţii (VAUN).
7. Toate descripţile, inclusiv modalele, pe care le rostim devin parte din obiectul persoanei pe măsură ce le rostim.
8. Obiectul comunitar reprezintă totalitatea seturilor de descripţii ale unui lucru, descripţii în care persoanele trecute şi actuale au crezut vreodată sau cred (ce proprietăţi cred sau au crezut persoanele că a avut, are, sau ar fi putut avea lucrul).
9. Obiectul persoanei se poate forma şi fără acces direct la lucru, doar prin racordare parţială sau completă la obiectul comunitar.
10. Persoana poate identifica lucrul la care nu are acces prin praxis (nu are acces niciodată sau doar la un moment dat) prin obiectul persoanei.
11. Dacă persoana nu a avut acces prin praxis niciodată la un lucru, ea poate crede că un nume se referă la acel lucru doar prin intermediul obiectului persoanei.
12. Persoana poate construi lucruri lingvistice (inclusiv o descripţie sau seturi de descripţii) care nu sunt obiectificări (ale unor lucrurilor nelingvistice sau lingvistice), însă numai folosind nume (proprii sau neproprii) la care are acces prin praxis sau prin obiectul persoanei.
13. Persoana poate prezenta un lucru lingvistic unei alte persoane ca fiind o obiectificare chiar dacă ea crede că nu este o obiectificare (poate înşela sau poate construi o lume posibilă, spre exemplu un roman sau un discurs în care afirmă că individul uman este o ficţiune şi nu valorează nimic în raport cu poporul, existând doar ca parte a sa).
14. Lucrul posibil este un lucru pentru care există o obiectificare într-o lume posibilă, iar lumea posibilă e un lucru lingvistic şi poate fi la rândul ei obiectificată (de ex. prin critică literară). Într-o lume posibilă putem avea acces la lucrul posibil la care se referă un nume doar prin obiectificarea construită de persoana care a creat lumea posibilă (6).
Aşadar lucrul este personal (7), ca găsire, dar aflarea lui poate să nu fie doar personală, ci şi colectivă. Aflarea lucrului se poate face prin intermediul obiectului colectiv, care permite formularea unui obiect personal (8). Funcţia obiectului personal, de găsire a lucrului care prin obiect este adus în limbaj, e îndeplinită doar în virtutea existenţei unei cooperări umane, care permite menţinerea obiectului colectiv (9). Lucrul surprins de obiectul colectiv poate avea statut de realitate, chiar dacă anumite descripţii prezente exclusiv la nivelul anumitor obiecte personale din obiectul colectiv va fi discutabil dacă sunt reale sau nu. Prin obiect, realitatea este o funcţie statut acordată lucrului. Lucrul (X) trece drept obiect (Y) în lumea extinsă prin limbaj (C). În termenii lui Searle, obiectul este un fapt instituţional. Extinderea şi acordarea statutului se face de către persoane, aceleaşi care au decupat lumea personală originară în lucruri. (10)
Este interesant de remarcat că deşi modul de interpretare a obiectelor pe care l-am propus mai sus nu mai este cel a lui Searle, se păstrează cerinţa sa ca ierarhia de fapte instituţionale “să aibă la bază fenomene a căror existenţă nu mai depinde de acordul instituţional între oameni” (11). Numai că fenomenele care sunt la bază în această viziune sunt departe de a asigura lumea publică pe care o dorea Searle, această lume căpătând un palier public doar prin construirea primului nivel de fapte instituţionale, cel al obiectelor. Realismul extern dorit de Searle nu este decât cel mult personal, valoric şi nelingvistic, ceea ce îi anulează virtuţile absolutist antirelativiste pe care le urmărea acest autor. Dar să discutăm în continuare despre realitatea obiectelor.
Criteriul 2 Obiectul există în cadrul unor reguli de constituire
Ca funcţie statut realitatea obiectelor e normativă, pentru că descripţiile din structura obiectului sunt normative. Chiar dacă acest lucru nu este recunoscut explicit, el este demonstrat de dezvoltarea cunoaşterii cu privire la lucruri. Obiectul nu garanteaza stabilitatea identificării lucrului de către persoane, deşi o pretinde prin obiectivitate. Regulile de constituire în cadrul cărora există obiectul sunt descripţiile normative. Dar în ce sens descripţiile din structura obiectului sunt normative ?
Să luam descripţiile cele mai tari, cele ştiinţifice, de la care ne-am aştepta cel mai puţin să fie normative. În primul rând trebuie observat că ştiinţa nu se reduce la aplicarea metodei de obţinere a unor descripţii înalt confirmate (sau încă nerespinse), ci reprezintă întreaga gamă de activităţi de producere a acestor propoziţii în organizaţii de producţie în esenţă similare celor economice. (12) Dar orice activitate economică este subsumată unui scop, scopul organizaţional major, sau misiunea organizaţiei. În cazul ştiinţei scopul este de a răspunde la întrebarea “ce trebuie făcut dacă se doreşte rezolvare problemei P?”. “A face” din întrebarea anterioară este înţeles aici în sens larg, atât verbal (a spune) cât şi non-verbal. P din întrebarea anterioară poate fi o problemă fundamentală sau una aplicativă. În cazul în care problema este una fundamentală, ea va consta în cum trebuie răspuns la o întrebare referitoare la o ipoteză ştiinţifică. În acest caz răspunsul la întrebarea ce trebuie făcut dacă se doreşte rezolvarea problemei P va fi o indicaţie asigurată ştiinţific cu privire la ce trebuie spus ca răspuns la întrebarea referitoare la o ipoteză ştiinţifică. În cazul în care problema este una aplicativă, ea va consta în ce trebuie făcut non-verbal sau verbal pentru atingerea unui anumit scop practic. În acest al doilea caz, răspunsul la întrebarea ce trebuie făcut dacă se doreşte rezolvarea problemei P va fi o indicaţie de a urma o procedură de acţiune. Ştiinţa este normativă în sensul că ea stabileşte ce trebuie făcut, şi nu ce este făcut de fapt. Normele produse de ştiinţă sunt, ca produse economice, similare celor produse de epistemologie. Diferenţa dintre cele două tipuri de normativitate vine doar din sfera de aplicabilitate (pentru care lucruri, parte din lume, sunt relevante) (13). Ce fel de produse economice sunt lucrurile culturale bine individual şi bine general ?
Anumite astfel de reguli de constiture a obiectelor pot fi foarte stabile, dincolo de orizontul de viaţă al unei persoane, iar altele chiar pot fi permanente (a se vedea afirmaţia binele e bun, deja menţionată), dar afirmarea caracterul necesar (obiectiv) al stabilităţii lor se bazează întotdeauna pe o serie de presupoziţii care nu au caracter necesar (14), şi ale căror rădăcini sunt ontologice.
Criteriul 3 Obiectul este produs social
Obiectele personale şi comunitare sunt continuu restructurate prin procesele de internalizare, externalizare şi obiectivare. O bună parte din activitatea de externalizare are loc în organizaţii specifice de producţie a descripţiilor, având un caracter economic explicit, după cum s-a menţionat deja în capitolul anterior. Dar şi externalizarea efectuată de persoane izolate are loc de fapt în contextul în care aceste persoane pot produce respectivele descripţii, potenţă care există numai dacă posedă diferite tipuri de resurse (lucruri) pe care le pot folosi pentru atingerea scopurilor lor, ceea ce revine la a spune că şi această activitate este cvasi-economică. Oamenii ca producători de descripţii trebuie aşadar concepuţi în context organizaţional, în cadrul unor entităţi care includ atât resursa umană privată a propriului corp, cât şi cea privată neumană necesară atingerii propriilor scopuri, în acest caz particular formularea descripţiilor.
Cu aceasta am încheiat argumentul pe baza căruia sugerez că obiectul este un fapt instituţional, fără însă a reuşi să dau un răspuns la întrebarea despre cum ştim că ceilalţi au acces la sensul fiinţei. Răspunsul la această întrebare va fi dat în al doilea eseu.
Bibliografie
1. Angner, E., 2002, The history of Hayek’s theory of cultural evolution, Stud. Hist. Phil. Biol. & Biomed. Sci., 33, 695-718
2. Glazebrook, T., 2001, Heidegger and scientific realism, Continental Philosophy Review, 34, 361-341
3. Heidegger, M., 2003, Fiinţă şi timp, Ed. Humanitas, Bucureşti
4. Kim, J., 1988, Ce este epistemologia naturalizată? în E. Tomberlin (ed.) Philosophical perspectives, 2, Epistemology, Ridgeview Publishing Co., Atascadero C.A
5. Loasby, B. J., 2000, The division and organization of knowledge, European Journal of Economic and Social Systems, 14, 143-155
6. Lycan W. G., 1999, Philosophy of language, Routledge, London and New York, p37-38
7. Newton-Smith, W, 1993, Realismul modest, în “Realism şi Relativism în filosofia contemporană”, ed. A. Botez, Ed. Dar, Bucureşti, 38-55
8. Quine, W. V., 1969, Epistemology naturalized, in Ontological relativity and other Essays, Columbia University Press, New York and London
9. Searle, J. R., 1958, Proper names, Mind, 67, 166-173
10. Searle, J. R., 2000, Realitatea ca proiect social, Ed. Polirom, Bucureşti
( ) Searle (2000)
(2) Distincţia ontologic-ontic este cea fenomenologică
(3) O analiză a realismului lui Heidegger este făcută de Glazebrook (2001)
(4) Iar intenţionalitatea husserliană poate fi interpretată ca gândire nelingvistică în vederea atingerii unor scopuri.
(5) “Small but vague and unspecified number”, în Searle (1958)
(6) Această teorie rezistă celor patru obiecţii pe care Russel le aduce teoriei referinţei directe a numelor proprii, aşa cum sunt menţionate de Lycan (1999):
Obiecţia 1: problema referirii la neexistenţi; Răspuns: “James Moriarty is bald” este un lucru lingvistic, dar nu este o parte dintr-o obiectificare, deşi poate fi prezentat ca parte dintr-o obiectificare. Neexistenţii există ca lucruri lingvistice, dar nu funcţionează ca nume (nu există lucruri la care se referă) decât într-o lume posibilă.
Obiecţia 2: problema existenţialelor negative; Răspuns: “Pegasus does not exist” înseamnă că lucrul lingvistic Pegasus (care există ca lucru lingvistic) este nume doar într-o lume posibilă (nu există un lucru nelingvistic la care se referă, ci doar un lucru posibil la care se referă).
Obiecţia 3: cum pot fi contingente şi informative afirmaţii de tipul “Samuel Longhorn Clemens este Mark Twain”; Răspuns: afirmaţia este contingentă deoarece numele lucrului este dat de doi vorbitori în mod independent (părinţii lucrului şi lucrul însuţi), şi afirmaţia e informativă deoarece aflăm că două nume diferite se referă la acelaşi lucru, ceea ce ne permite să reunim cele două seturi de descripţii prin care aveam acces la lucrurile la care se referea numele (în acest caz nu puteam avea acces prin praxis) într-un singur obiect al vorbitorului.
Obiecţia 4: problema substitutivităţii; Răspuns: “Albert believes that Mark Twain has a pretty funny middle name” este falsă doar în măsura în care Albert nu ştie că lucrul la care se referă Samuel Longhorn Clemens se mai numeşte şi Mark Twain. Dar dacă Albert nu ştie aceasta, el nu ar fi putut substitui numele, aşadar el nu ar fi putut să ajungă la crezământul de mai sus. Opacitatea apare doar când creăm un lucru lingvistic (propoziţia “Albert …”) conform căruia un lucru nelingvistic (cel la care se referă numele Albert) foloseşte un nume pentru un lucru nelingvistic (cel la care se referă Mark Twain) pe care el de fapt nu îl foloseşte.
(7) Searle (2000, p67): “Deşi e uşor să gândeşti în cuvinte, e greu să gândeşti în oameni, munţi, etc., pentru că au prea multe trăsături irelevante şi sunt prea greu manevrabile”. Dar problema nu e că au prea multe trăsături irelevante, ci că nu poţi comunica nimic dacă gândeşti cu aceste lucruri. O astfel de gândire este una strict personală. Sau Searle, 2000 (p15): “Pentru a afirma existenţa unui fapt brut ne este necesară instituţia limbajului, dar trebuie să facem diferenţa între faptul brut şi afirmare sa”. Dar faptul neafirmat nu mai este decât o experienţă nelingvistică incomunicabilă a persoanei, o întâmplare nelingvistică despre lucruri.
(8) Nu îmi propun aici o incursiune în problema originii limbajului; aceasta oricum ar fi secundă în raport cu constatarea existenţei limbajului; prin urmare constat existenţa limbajului ca lucru în lumea extinsă. În acest context achiziţia obiectului personal este un proces de internalizare, eventuala lui îmbogăţire creatoare cu noi descripţii fiind asociată procesului de externalizare.
(9) Obiectele colective sunt aşadar bunuri publice.
(10) Dar “faptul că realitatea îşi are temeiul, ontologic vorbind, în fiinţa Dasein-ului nu vrea să spună că realul nu ar putea să fie ceea ce el este în el însuşi decît dacă Dasein-ul există şi atîta vreme cît el există. Desigur, doar atîta vreme cît Dasein-ul este, deci atîta vreme cît este ontic posibilă înţelegerea fiinţei, „există” fiinţă. Dacă Daseinul nu există […] fiinţarea intramundană, la rândul ei, nu poate fi des-coperită şi nici nu poate să rămînă în starea de ascundere. Atunci nu se va putea spune nici că fiinţarea este şi nici că ea nu este. Însă acum, cîtă vreme este o înţelegere a fiinţei şi o astfel de înţelegere a simplei-prezenţe, se poate spune foarte bine că atunci fiinţarea va continua să fie.” (evidenţieri conform textului original, Heidegger 2003 p284)
( 1) Searle, 2000, p55.
( 2) Abordări pur economice ale producţiei de cunoaştere, dar şi evoluţinist economice, există, însă nu le-am utilizat aici în mod direct (de ex. Loasby 2000, Angner 2002)
( 3) De remarcat implicaţiile acestui fel de a vedea lucrurile asupra obiecţiei lui Kim (1988) asupra epistemologiei naturalizate (prin reducere la psihologie şi lingvistică) a lui Quine (1969). Kim arăta că epistemologia este esenţialmente normativă, în timp ce epistemologia naturalizată îşi pierde acest caracter prin faptul că devine ştiinţă. Problema nu este însă asociată normativităţii, ci părţii din lume căreia ei i se aplică.
( 4) Atunci când nu le este acceptat ca o trăsătura ontologică, precum în cazul lui Putnam în “After Metaphysics, what?”. Această tactică foarte economică, mai degrabă negativă, nu încearcă să explice situaţia (ilustrativă în acest sens este afirmaţia “world isn’t a product. It’s just the world”, sau principiile care afirmă că normele şi standardele sunt independente de opiniile majorităţii persoanelor cu autoritate la un moment dat, dar şi că normele şi standardele sunt produse istorice). Tactica negativă pare a fi o constantă a realismelor nu forte tari, o găsim de ex. şi în Newton-Smith (1993)