(partea X) Dupa invazie
In luna noiembrie, anul trecut, popularitatea lui Bush scazuse dramatic in sondajele de opinie iar disputa politica din Washington devenise acerba. Democratii insistau pe ideea lor ca Bush mintise despre WMD ca sa justifice invazia Iraqului IN CIUDA faptului ca Bill Clinton lansase operatia Desert Fox in 1998 PE BAZA ACELORASI INFORMATII. Iar Administratia Bush nu contrafacuse informatiile furnizate de serviciile secrete; daca ar fi fost informatii contrafacute atunci ele erau de pe vremea Administratiei Clinton – iar democratii stiau asta!
Dezbaterile politice din Washington au fost rareori edificatoare daca nu de-a dreptul incoerente in momente de criza. Ceea ce este important este nu continutul ci faptul ca actuala dezbatere serveste ca un barometru al situatiei atit de la Washington cit si din Iraq. Deci sa incercam sa analizam cauzele acestei crize.
Strategia lui Bush in Iraq a intimpinat primele dificultati pe la mijlocul lunii aprilie 2003 cind atacuri cu bombe si masini-capcana au inceput sa aiba loc la o scara modesta. Dupa numai o luna atacurile aveau loc zilnic. Devenise clar ca un razboi de gherila incepuse sa se arate la orizont.
Cind se vorbeste de “intelligence failures” toata lumea vorbeste despre armele de distrugere in masa (mai exact despre lipsa lor!). Dar aceasta greseala nu se compara cu estimarile total gresite ale spionajului american fata de intentiile baathistilor iraqieni dupa caderea Baghdadului.
Intradevar, baathistii au inteles repede ca era imposibil sa invinga fortele americane in mod conventional. Au cedat Baghdadul fara lupta si si-au concentrat eforturile intr-un razboi de gherila impotriva trupelor de ocupatie. Campania baathistilor nu a fost spontana pentru ca s-au repliat si organizat mult prea eficient. In scurt timp a devenit clar ca gherilele aveau acces la depozite de arme, exista o ierarhie rudimentara, comunicatii si aveau niste tactici de baza. In plus erau mult prea dispersate pentru a fi o miscare spontana. Cineva aranjase lucrurile cu mult inainte. Asta inseamna ca altcineva ar fi trebuit sa le detecteze!
Esecurile spionajului american in acest caz au la baza doua motive:
Primo, depistarea unor astfel de aranjamente nu era floare la ureche. USA depindeau foarte mult (poate prea mult) de retelele informationale ale liderului shiit Ahmed Chalabi iar gherilele erau sunnite. Se banuieste ca sursele de informatie de dinainte de invazie practic nu au “mirosit” nimic din pregatirile facute de sunniti in teritoriu.
Secundo, Washingtonul avea prejudecati clare referitoare la moralul de lupta al iraqienilor. Dupa Desert Storm, americanii si-au format o impresie foarte proasta despre fortele iraqiene. Asa cum israelienii au crezut despre egipteni dupa razboiul din 1967 – si care s-a dovedit total incorect in razboiul din 1973 – la fel au crezut si americanii despre iraqieni. Mai mult, ei au tras si concluzii politice: regimul lui Saddam era nepopular iar caderea lui va fi intimpinata cu bucurie sau in cel mai rau caz cu indiferenta. Ca urmare, americanii si-au concentrat eforturile pe o campanie militara clasica care sa stearga orice urma a regimului Saddam si sa traseze o noua harta politica.
Spre deosebire de Vietnam, unde gherilele Viet Cong se bucurau de sanctuare si o logistica complexa (plus avantajul terenului si al vegetatiei luxuriante care faceau imposibila recunoasterea aeriana), in Iraq era imposibil de organizat o insurgenta de asemenea anvergura. Mai mult, americanii au gresit in estimarea moralului fortelor iraqiene crezand ca o insurgenta era practic neviabila.
Daca greselile de spionaj pe timp de razboi sunt o realitate constanta, totusi una din calitatile unei forte armate este aceea de a realiza ce se intimpla si de a-si adapta rapid strategia si tacticile. Pentru aproape patru luni, administratia Bush a refuzat sa recunoasca existenta unei gherile organizate in Iraq si ca urmare nu s-a inregistrat nici o schimbare in strategia Washingtonului: Iraq era o tara deja pacificata in care USA urma sa impuna un sistem politic si social, la fel ca in Germania si Japonia dupa al II-lea Razboi Mondial! Concret aceasta se traducea astfel: Baathistii au fost forta conducatoare in Iraq, deci ei trebuie inlaturati din functiile publice! Din punct de vedere tactic, nu trebuia luata nici o masura militara – nu era nici o gherila ci doar “criminali si ramasite ale fostului regim”. Ca urmare, fortele americane au ramas intr-o postura defensiva in fata unei amenintari latente.
Decizia de a scoate pe baathisti in afara structurilor statului a avut doua efecte: mai intai i-a fortat pe baathisti sa se apropie de gherile. In fapt, unde altundeva sa se duca? Apoi, a lasat Iraqul fara nici un tehnocrat. Dupa o generatie de regim baathist, aproape oricine avea competente tehnice era membru al Partidului Baas (oare unde mai stim noi o astfel de situatie?). Indepartindu-i pe toti a insemnat ca Statele Unite sa aduca contractori pentru a opera infrastructura Iraqului.
In luna iulie 2003, administratia Bush si-a dat seama de greseala. L-a inlocuit repede pe Comandantul CENTCOM gen. Tommy Franks cu gen. John Abizaid. Insurgenta insa prinsese radacini. Nu este clar daca a existat vreun moment in care insurgenta ar fi putut fi oprita dar o perioada de 3 luni de la inceperea razboiului de gherila si pina la mobilizarea contra-masurilor americane pare prea lunga pentru a o opri in mod eficace.
In acelasi timp, insurgenta avea un punct vulnerabil: nu era o insurgenta IRAKIANA, ci una SUNNITA. Iar pentru a sublinia un lucru pe care multi americani nu l-au inteles, cea mai mare parte a Iraqului nu s-a ridicat deloc impotriva americanilor. Gherila era limitata in perimetrul sunnit iar kurzii si shiitii erau practic ostili avind in vedere ca atentatele sinucigase faceau mai multe victime dintre civilii lor decit printre americani.
Daca slabiciunea americana era inabilitatea de a impune o solutie militara gherilelor, slabiciunea sunnita consta in imposibiliatea de a extinde insurgenta si in alte regiuni.
Sursa:
Stratfor Geopolitical Intelligence Report – George Friedman (Nov 2005)