S-au înmulţit semnalele oficialilor români care trag semnale de alarmă privind mersul economiei. Analişti economici bocesc inflamarea inflaţiei şi creşterea deficitului comercial. Indicatorii macroeconomici par să fi scăpat de sub control. Cu toate acestea hypermarketurile sunt pline, firmele raportează creşteri de două cifre. România din realitate pare să contrazică România din statistici.
Unde este de fapt problema? Este foarte simplu. Odată cu alegerile din 2004 a intrat în uzul public sintagma „două Românii”. Din păcate, România este puternic divizată între o populaţie (cvasi)rurală – includ aici şi populaţia din oraşele mici şi foarte mici, mono-industriale – şi România urbană, dezvolată, dacă nu la nivel… european, măcar la un nivel apropiat de cel al ţărilor central-europene. Diferenţele dintre Bucureşti şi Budapesta sunt mult mai mici decât diferenţele între Bucureşti şi Alexandria. Ca să nu mai vorbim de o comparaţie cu o comună.
Au apărut câteva centre de dezvoltare puternice, Bucureşti, Timişoara, Braşov, Ploieşti, care atrag investiţii puternice şi se dezvoltă exponenţial. La o viteză mai mică, dar tot pe un trend ascendent sunt Cluj, Iaşi, Oradea. Din păcate, feudele baronilor cum ar fi Constanţa, Focşani, Bacău sau Craiova sunt ocolite şi cunosc o stagnare puternică acum când nu mai beneficiază de fonduri de la buget acordate cu generozitate de stăpânii politici.
Un alt aspect care influenţează cifrele macro-economice îl reprezintă inacurateţea lor. De exemplu, inflaţia în România este o ficţiune statistică. Inflaţia „oficială” nu există. Ea este doar o sumă denaturată a inflaţiei din cele două Românii, adică aproape 0 în economia rurală, bazată în principal pe schimburi în natură şi autoconsum, şi inflaţia urbană. De asemenea, ponderea elementelor în „coşul” statistic nu repsctă întru totul structura coşului de consum normal pentru românul mediu. Astfel, inflaţia de la Bucureşti este cu totul alta decât inflaţia de la „ţară”. Din acest punct de vedere, inflaţia este oricum percepută mult peste cea anunţată oficial.
De asemenea, majoritatea datelor sunt inacurate şi cam la doi ani asistăm la o „centralizare” şi „revizuire” a unor indicatori de maximă importanţă, cum ar fi PIB-ul, de exemplu.
Din această cauză, utilizarea datelor oficiale trebuie făcută „cum grano salis” şi mult mai importante sunt observaţiile directe. Creşterea consumului către un 10% denotă o încredere puternică a oamenilor în economie, dar în primul rând în ei înşişi. Nimeni nu se angajează la credite pe termene medii sau lungi dacă nu este sigur că va avea o sursă de venit constantă.
Majoritatea companiilor anunţă creşteri de două cifre. Aceste creşteri se văd de altfel şi din creşterea încasărilor pe anumite categorii de venituri la bugetul de stat, cum ar fi veniturile din TVA şi impozitul pe venitul întreprinderilor.
Dacă analizăm structura importurilor, observăm că aproape 80% dintre acestea sunt ale companiilor, nu se referă la bunuri de larg consum. Din acest punct de vedere măsurile luate de BNR pentru restrângerea împrumuturilor reprezintă o reacţie mai degrabă nervoasă şi prost gândită. Nu frigiderele şi aragazurile sunt vinovate pentru creşterea deficitului bugetar. De altfel, această creştere a deficitului bugetar este un pericol mai degrabă de natură contabilicească decât macro-economică. Deficitul bugetar al SUA a atins cote record, ceea ce nu împiedică economia americană să aibă o viteză de creştere mult mai mare decât economiile europene care înregistrează chiar excedente comerciale, cum ar fi Germania, de exemplu. Una din greşelile care se face este aceea că acest deficit este pus în seama României, când, în realitate el este generat de firmele româneşti. Până la urmă, nu statul român are deficit comercial, ci firma X sau Y. Or, atâta vreme cât firma X sau Y obţin sufienţi bani în România pentru a-şi achita facturile în străinătate, nu văd de ce ar trebui să ne îngrijoreze acest aspect. În definitiv, de ce să nu cumpăr un brad din Danemarca dacă acesta este competitiv din punct de vedere al preţului şi al calităţii?
Ceea ce trebuie să îngrijoreze cu adevărat este „România de chirpici” sau „România rurală” sau cum vreţi să o numiţi. Ea a fost neglijată complet de guvernele de până acum, care s-au mulţumit să dea bani de reparea unui drum aici, de zugrăvirea unei şcoli dincolo, fără a se realiza un proiect concre de dezvoltare pe termen lung.
România urbană pare în momentul de faţă pe un trend ascendent de dezvoltare şi evoluţie. Din păcate, dezvoltarea ei este trasă înapoi de cealaltă Românie care-i strică statisticile…
Conceptul „Romania de chirpici” nu explica integral raportul dintre preturile si salariile din Romania.
Exista saracie larga, intensa si in orasele mari in curs de dezvoltare prin atragere de capital. Faptul ca magazinele sunt pline de oameni nu indica faptul ca nivelul de trai al romanilor ar fi crescut, ci doar ca diversitatea ofertelor pentru oamenii cu venituri modeste este mica.
Romania este inca departe de a fi locul in care a avea o slujba echivaleaza cu un trai de minima decenta. Munca la negru si alte forme mafiote de operare pe piata muncii nici macar nu sunt discutate in mod specific.
Lipsa de concurenta in mai toate domeniile, incluzand organizatiile care distribuie produse de larg consum decente (hrana, imbracaminte, medicamente, etc), este o evidenta la fel de larga in Romania.
Romania de chirpici traieste si acum cum a trait cu o suta de ani inainte – la fel de indiferenta la statisticile economice. Ukraina de exemplu supravietuieste, desi dupa toate teoriile economice ar fi trebuit sa intre demult in colaps. Supravietuieste tocmai datorita ruralitatii si a economiei ei primitive de troc si „autoconsum”. Problema e daca populatia urbanizata va dori sa recupereze decalajul fata de tarile dezvoltate si cat timp va lua acest proces. Si aici trebuie o politica economica inteligenta. La ora actuala ma indoiesc ca exista vreuna.
Chestia cu deficitul comercial e cat se poate de ceausista. Intr-adevar SUA au un deficit record si economia functioneaza foarte bine. Nu deficitul sau datopria externa reprezinta indicatori, ci dinamica activitatii economice. Faptul ca o tara are datorii mari , de exemplu, inseamna ca este credibila pe plan international, ca exista oameni dispusi sa riste si sa investeasca, oameni care cred ca isi pot recupera banii din respectiva tara. IAr daca deficitul comercial creste, e bine, inseamna ca exista in respectiva tara consumatori, oameni care isi permit bunuri de lux, care deocamdata nu pot fi produse aici. Iar aceste bunuri situate la limita de sus a societatii moderne semnifica faptul ca societatea romaneasca se adapteaza, se modernizeaza rapid si devine competitiva. Un deficit comercial redus ar insemna o economie bazata pe cartofi; un deficit mare – una bazata pe importul de calculatoare. E un exemplu trivial, dar asta e schema.
Comentariul meu reprezinta marginalii la ce ati scris. Sunt complet de acord cu dvs si complet optimist.
Inca un comentariu:
„Daca analizam structura importurilor, observam ca aproape 80% dintre acestea sunt ale companiilor, nu se refera la bunuri de larg consum. Din acest punct de vedere masurile luate de BNR pentru restrângerea împrumuturilor reprezinta o reactie mai degraba nervoasa si prost gândita.”
Intr-adevar!! Si s-ar putea sa nu fie vorba de frigidere, aragaze si calculatoare, care la urma urmei, tot investitie in tehnologie se cheama. Dar numarul mare de importuri ale companiilor poate insemna, simplu, investitie in (re)tehnologizare.
Domnule Mihai Platon,
cele descrise de dumneavoastră erau probabil valabile în urmă cu câţiva ani. Nu cred că piaţa muncii mai este aşa cum o descrieţi dumneavoastră, ba chiar în multe zone se înregistrează un deficit de forţă de muncă. Deja un salariu de 300 de euro nu mai este ieşit din comun. Până şi un „badigard” are vreo 200 de euro salariu + bonuri de masă.
Este adevărat că există zone de cvasi-monopol (cablu TV, telefonia mobilă), numai că aici tarifele scad în fiecare an.
Totuşi, cifrele arată că economia creşte puternic. În 2003 existau doar 2 companii peste 1 miliard de euro (Petrom şi Sidex), în 2004 au mai apărut Metro, Petromidia, iar anul acesta Dacia şi probabil Romtelecom, Vodafone şi Orange aşteptând imediat după colţ (amândouă fiind undeva în jur de 750). Pe piaţa de retail a apărut o concurenţă foarte puternică, pe lângă Carrefour şi Cora apărând numeroşi discounteri (Kaufland, Penny & comp) care au dus şi în oraşele mici – gen Alexandria, citat în articolul meu – conceptul de comerţ modern şi civilizat.
Cred că ar trebui să renunţăm la mizerabilisme, fără a nega şi ignora problemele care există.
Ceea ce am vrut eu să subliniez în acest articol a fost că 2005 nu a fost un an atât de rău precum încearcă bilanţurile din presa românească să-l înfăţişeze.
Domnule Cristian Banu,
Apreciez ecoul dumneavoastra, ca de altfel si articolul. Le-am citit pe amandoua cu interes.
Imi permit trei observatii minore, aditionale:
-Alte exemple relevante referitor la salarii (de pe statele de plata?) pot fi extrase despre lucratori din constructii, industria textila, comert, turism, invatamant, etc. insa ele ar trebui corelate, cred, cu preturile de baza asociate cu traiul in minima decenta.
-Exemplul „badigardului” mi se pare relevant si sub urmatorul aspect: numarul si organizarea lor sunt extinse in Romania pe fundalul lipsei continuate a legalitatii si, implicit, protectiei in aplicare a proprietatii. Aceasta categorie profesionala este implicata destul de putin in circuitul economic, in sine, cu exceptia situatiilor cand opereaza ocazional (sau, aici va cred, operau inainte cu cativa ani) ca si recuperatori.
-In general, noi toti, exprimam fie ce credem in mod sincer, fie ce avem in agende – de obicei, in afara sugestiilor exterioare asupra continutului. Perceptia mea este ca punctele de vedere exprimate de dumneavoastra sunt sincere, la fel ca si ale mele. Personal, astept cu optimism sa cred (sincer) din fapte si evenimente ca Romania poate fi descrisa ca un sistem economic in curs de normalizare. Faptul ca asta nu se intampla deocamdata este tot personal si de aceea, probabil, irelevant intr-un discurs promotor mai larg.
Personal cred că economia românească este în proces de normalizare şi nu neapărat de anul acesta. Cred că anul „0” poate fi declarat 2004, iar rezultatul alegerilor confirmă că electoratul a dorit o ruptură cu modul în care era administrată economia.
Anul 2005 trebuie privit într-o perspectivă ceva mai largă, luând în considerare şi ceea ce s-a întâmplat pe plan extern. Unul dintre lucrurile pe care le-a adus noua putere a fost eliminarea pregnantă a statului din economie, iar rezultatele se vor vedea pe termen mediu. Deja aproape 80% din PIB se realizează în sectorul privat şi acest lucru se simte în economie şi în viaţa de zi cu zi.
De asemenea, se poate constata cu ochiul liber o îmbunătăţire a serviciilor administrative remarcată şi de studiile de specialitate (chiar recent premierul s-a lăudat cu un studiu OECD – dacă am reţinut bine – care semnala reducerea corupţiei în administraţie, din păcate însă comiţând o minciună prin omisiune, deoarece datele din studiu se referă la perioada guvernării PSD). Nu mă refer aici la „vârf” unde partidul-stat crease un sistem practic impenetrabil pentru cei care refuzau „cotizaţia” ci la „daily chores”, cele de care se loveşte omul simplu şi micul business man autohton unde se constată îmbunătăţiri vizibile (deşi este loc pentru MUUUULLT mai bine).
Spuneti: „Deficitul bugetar al SUA a atins cote record, ceea ce nu împiedică economia americană să aibă o viteză de creştere mult mai mare decât economiile europene care înregistrează chiar excedente comerciale, cum ar fi Germania, de exemplu.”
A vedea deficitul (comercial sau bugetar) ca o cauza a dezvoltarii sau lipsei de dezvoltare este o greseala frecventa. De fapt, cresterea economica cauzeaza deficite (comerciale sau bugetare). Imaginati-va o tara care o duce rau anul acesta dar o va duce mai bine anul viitor. Tara aceea are o alternativa: sa consume cat produce in fiecare an (putin acum si mai mult anul viitor), sau sa consume ceva mai mult acum si in viitor sa consume ceva mai putin decat va produce anul viitor. De obicei, tara va prefera a doua varianta, la fel cum un om care nu are de lucru acum dar va avea in viitor alege sa consume ceva mai mult de zero acum, imprumutandu-se, si sa plateasca creditul din veniturile viitoare. Cum poate o tara sa consume mai mult decat produce? La fel ca si un somer, imprumutandu-se. Dar de unde? Nu poate din interior (consuma deja cat produce), asa ca nu poate sa se imprumute decat din exterior, adica sa cumpere mai multe bunuri decat vinde. Astfel apare deficitul comercial. Deficitul bugetar apare la fel, numai ca se inlocuieste tara cu guvernul.
Prin urmare nu e de mirare ca Statele Unite au un deficit mare si continua sa creasca. De fapt, de asta au un deficit mare, pentru ca toata lumea se asteapta ca in viitor venitul national, PIB-ul, sa fie inca si mai mare. Corelatia este deci inversa decat sugerati. Si implicatia e clara: deficitul comercial si bugetar sunt vesti bune pentru o tara. Pur si simplu inseamna ca optimismul ei despre veniturile viitoare este impartasit de restul lumii care o crediteaza. Si, in cazul Romaniei, care se asteapta sa intre in UE anul viitor, e clara si sursa de venituri suplimentare. Cealalta implicatie e de asemenea clara: la fel cum un somer care va avea o slujba peste o luna sufera daca nu se poate imprumuta si este fortat sa consume venitul curent (zero), si o tara pierde daca este fortata prin politici valutare si de credit sa isi reduca deficitul comercial.
Va spun aceste lucruri pentru ca nu este foarte clar ca le stiti si imi cer scuze anticipat daca le stiati. Mai multe, mai pe larg la http://www.weblog.ro/Muck_cel_mic_goes_online
Cu o parte din mesajul dumneavoastră sunt de acord, cu o alta nu.
Nu cred că am spus undeva în articol că deficitul comercial este cauzat de dezvoltare şi că ţările care nu au au deficit au un ritm de dezvoltare ceva mai lent. Cred că mai degrabă relaţia de cauzalitate este inversă, adică o ţară care se dezvoltă mai rapid are toate şansele să dezvolte şi un deficit comercial mai mare, totuşi, fără ca asta să însemne că un deficit comercial mare este automat un semn al dezvoltării.
Aşa cum spun în articol, deficitul comercial este o problemă strict de natură contabilicească. La exemplul dat de dumneavoastră (nu foarte potrivit), nu este obligatoriu ca o persoană să fie şomer ca să aibă deficit comercial. Confuzia pe care o faceţi este de a asimila deficitul comercial cu datoria publică sau privată. Adică: o persoană are un salariu de 1000 ron. Cheltuie la Carrefour 400 Ron. Din punct de vedere contabil, în relaţia persoană-carrefour, persoana are un deficit comercial de 400 de RON. Dar banii aceştia NU REPREZINTĂ DATORIE, FIINDCĂ EL A PLĂTIT DIN SALARIU, adică din banii produşi de el. Nu s-a împrumutat la vecini sau la bancă pentru asta.
Deficitul comercial reprezintă strict diferenţa dintre intrări şi ieşiri. Adică, România exportă (bunuri, servicii,finanţe) mai puţin decât importă (bunuri, servicii, Investiţii Străine Directe, remiteri ale celor din străinătate, etc.). Atâta vreme cât în România se produce suficient ca să se acopere importurile, contează mai puţin că există deficit comercial.
O tendinţă îngrijorătoare ar fi dacă datoria externă publică şi privată ar creşte. Or, deocamdată, ea scade.
Nu ati spus ca deficitul comercial este cauzat de dezvoltare, e drept. De aia v-am si scris, pentru ca de fapt, deficitul comercial este cauzat de dezvoltare, si un deficit comercial pentru o tara este un semn ca tara va avea un venit mai mare in viitor. Deficitul comercial nu este decat un imprumut, de la straini. La fel cum un om care are de la cine sa se imprumute are in mod sigur un venit mai mare in viitor, si o tara careia oamenii vor sa ii dea credit va avea un venit mai mare in viitor. Deficitul comercial este un semn bun, un semn al dezvoltarii. In randurile urmatoare am sa incerc sa clarific unele lucruri eronate din raspunsul dumneavoastra si sa va spun unde puteti gasi informatii mai pe larg. Desigur, daca considerati potrivit, ati putea sa faceti la fel.
Deficitul comercial nu se calculeaza ca in exemplul dumneavoastra, cu omul si Carefourul. Fiecare tara are un excedent comercial cu unele tari si un deficit cu altele. Deficitul comercial inseamna ca totalul deficitelor e mai mare decat totalul excedentelor, sau ca importurile sunt mai mari decat exporturile. Cu alte cuvinte, cat consuma tara in intregime din afara e mai mult decat primeste „in afara” de la tara. Tara consuma o parte din ce consuma din afara pe datorie, promitand sa plateasca in viitor. De fapt, plateste cu active, cu promisiuni de plata in viitor, si de aceea balanta de plati, care include balanta comerciala si balanta de active, e intotdeauna zero.
De asemenea, deficitul comercial este parte din datoria unei tari, privata sau publica. PIB=C+I+G+NEX, unde C e consum, I sunt investitii, G este consumul guvernamental si NEX sunt exporturi nete, Ex-Imp. Cat de mult se economisteste intr-o tara (S) este cat de mult se produce minus cat de mult se consuma privat (C) si public (G), si poate fi pozitiv (sunt economii) sau negativ (sunt datorii). S=PIB-C-G=I+NEX. Daca NEX e negativ, adica daca importurile sunt mai mari decat exporturile, NEX contribuie la scaderea S, deci contribuie la datoria privata sau publica.
Nu vreau sa par condescendent, dar v-as sugera sa cititi Paul Heyne, „Modul economic de gandire”. De fapt, cred ca toata lumea ar trebui sa o citeasca. A fost tradusa in romana, si banuiesc ca se poate gasi la Bibilioteca Nationala. Este, de fapt, singurul manual de economie in limba romana. Il puteti gasi si in limba engleza desigur.
Îmi place această polemică :))
Recunosc că exemplul cu omul şi carrefour nu este tocmai cuşer, dar încercam să arăt caracterul strict contabil al „deficitului” comercial şi de ce el nu trebuie privit ca o mare tragedie (cred că aici suntem amândoi de acord). De asemenea, nu prea văd cum formulele respective contrazic ceva din ce am spus eu.
În ceea ce priveşte termenul de datorie externă, prefer definiţia BNR pe care o regăsim în tabelul datoriei externe a României (http://www.bnr.ro/En/Statistica/SDDS/T_ED.pdf). Acesta da, mi se pare un indicator important care ar trebui să îngrijoreze dacă se depăşesc anumite limite. Deocamdată el este la un nivel rezonabil, 28 miliarde euro – în vreme ce rezervele BNR sunt pe la 14 miliarde. Din cîte ştiu eu, media europeană este de 60% din PIB, în vreme ce noi ne aflăm deocamdată la jumătate…
Am să caut cartea.
PS Cred că polemica noastră a cam depăşit cadrul articolului aşa că vă propun să continuăm discuţia pe privat sau pe site-ul meu, cristianbanu punct ro.
Din pacate cred ca ceea ce ni se intampla noua acum, nu este decat inceputul sfarsitului adica al unui colaps economic cum nu am mai trait de mult. Deficitul com. nu este decat fata vazuta a icebergului realitatii economice. Consider, cauzele mult anterioare de atunci de cand BNR a hotarat sa ajute cursul valutar si a tiparit lei fara acoperire cu care a scazut cursul. Apoi, aceste sume au fost folosite de importatori pentru finantarea propriului deal. (a se vedea si liberalizarea contului de capital). Incepand de la anul, BNR nu va mai putea sa „sterilizeze” nimic, avand doar interest rates la dispozitie. „Bangul” privind sfarsitul se va auzi o data cu „incingerea importurilor” corelate cu falimentul producatorilor de plus valoare autohtoni. (a se vedea integrarea). Deficitul intern (rosu la TVA si taxe vamale, profit si venit) se poate vedea si in trei luni de la Bang. Plus deflatia severa. Ce va face BNR atunci? Va accepta somajul exponential sau va … tipari? De tiparit cred ca nu va putea datorita ECB-ului. Cine va plati salariile bugetarilor si culmea … deficitul din fondul de pensii? Bineanteles noi, dar sub supravegerea unui curator economic si monetar. Ca o concluzie deficitele com. si de cont curent nu pot fi tolerate pe o emergenta. Aceste deficite sunt proprii statelor din zone care emit valuta forte si care isi tiparesc singure deficitele, ponoasele urmand sa le traga bancile centrale cu cos pe aceste valute. Evident, ca in cazul marilor cum ar fi USA ideea ca se dezvolta pe deficit funtioneza, intrucat fondurile de investitii gireaza dezvoltarea. Chiar si in cazul lor, deficitele sunt sustenabile, de ex. cel com. -7,8% din GDP. Va multumesc si consider interesanta dezbaterea!