(actualitatea arzătoare a unor texte vechi)
Prolog
Cotidianul timisorean „Prima oră” a publicat în data 17 decembrie 1999 un articol senzaţional. Acesta era intitulat „PREZENT LA TIMIŞOARA, DAN VOINEA, ŞEFUL PARCHETELOR MILITARE, CONFIRMĂ VECHI TEORII DESPRE ADEVĂRURILE REVOLUŢIEI” şi avea subtitlul „Diversiunile din decembrie 1989 au fost orchestrate de un comandament militar de la Bucureşti, subordonat grupului politic condus de Ion Iliescu”:
„Preşedintele ALTAR, Costel Bursuc, a adus ieri în faţa presei locale şi centrale o serie de oameni implicaţi în acţiunea de aflare a adevărului despre revoluţie – generalul Dan Voinea, şeful secţiei Parchetelor Militare, Romeo Bălan, şeful Parchetului Militar Timişoara, dar şi actuali sau foşti demnitari – Victor Ciorbea şi Constantin Ticu Dumitrescu. Dacă generalul Dan Voinea a dat dovadă de o deplină transparenţă, dovadă stând tabelul de mai jos cu persoanele trimise în judecată după 1990 în legătură cu decembrie 1989, fostul premier Victor Ciorbea a declarat că structurile vizate mai degrabă l-au dezinformat decât să-l informeze în ceea ce priveşte adevărul revoluţiei.
Ciorbea mai vorbeşte încă de lipsa de voinţă politică a puterilor de după 1989, considerând că paşii făcuţi până în prezent sunt „demersuri ale parchetului şi încercări timide ale unor instanţe”. El a mai spus că toate încercările sale ca premier de a crea climatul favorabil aflării adevărului s-au lovit de inerţia structurilor serviciilor secrete în faţa acţiunilor de întinerire. Generalul Dan Voinea a arătat că statistica victimelor din decembrie 1989 scoate în evidenţă caracterul de diversiune de după 22 decembrie 1989: 162 decedaţi înainte de 22, iar după – 942; 1.107 răniţi înainte de 22, în timp ce după această dată – 2.245. Doar în Timişoara ponderea victimelor înainte şi după picarea lui Ceauşescu se inversează, fiind doar 20 de victime după 22 decembrie şi peste 100 înainte de această dată.
Magistratul militar a apreciat că aceste acţiuni diversioniste au fost declanşate în mai multe oraşe după acelaşi tipic, iar centrul de comandă militar, format din Guşe, Vlad, Pârcălâbescu, Popovici, s-a aflat la Bucureşti, în clădirea Comitetului Central al PCR. Acest grup, conform lui Dan Voinea, se subordona unui grup de comandă politic, aflat la sediul MApN, din care nu lipseau Ion Iiiescu şi generalul Victor Stănculescu. Şeful Parchetelor Militare afirmă ca din cercetările sale nu rezultă existenţa unor terorişti în sensul legii şi că, în multe cazuri de terorism pot fi acuzaţi şefii locali ai armatei din diferite oraşe, cum ar fi Sibiu, unde au avut loc infracţiuni de omor, lipsire de lilbertate etc. „Până nu facem dovada crimei e greu să demonstrăm unor generali de la vârf că ei sunt autorii acestor crime. Au aruncat în eter, prin comandamentele de la radio şi TV, un inamic imaginar. Din jurnalele de luptă rezultă că toţi militarii sunt evidenţiaţi că au luptat cu teroriştii. La cercetări rezulta însă că pe Ion l-a împuşcat Ghiţă, nicidecum nu dăm de terorişti”, a spus Voinea. Indignarea revoluţionarilor prezenţi la conferinţa de presă de la ALTAR faţă de neaflarea adevărului nici la 1O ani de la revoluţie a fost cu atât mai mare cu cât printre cei care au participat la acţiunile din aceste zile de comemorare a revoluţiei a fost văzut şi colonelul Constantin Rogin, comandantul Brigăzii 18 Mecanizate „Decebal”, acuzat de revoluţionari că a reprimat demonstranţii din Calea Girocului.
„Nu suntem pentru aplicarea principiului «ochi pentru ochi», dar nici nu putem să privim cum aceşti criminali se plimbă pe străzi cu epoleţi plini de stele, în timp ce revoluţionarii au rămas cu traume grele.” (Eugen Sasu)
Senzaţionala ştire a fost complet ignorată de celelalte ziare din Timşoara şi de presa centrală. La mai puţin de un an mai târziu, revoluţionarii timişoreni din asociaţia „ALTAR” (Asociaţia luptătorilor timişoreni arestaţi în revoluţie) au luat decizia de a-l susţine în campania electorală pe domnul Ion Iliescu şi partidul acestuia.
*
Traducerea ununi fragment din cartea „Der Narr” publicată în Germania în februarie 2003 (completare la „Declaraţie de război” respectiv „Mănuşa lui Schiller” )
Următoarele date sunt acum cunoscute:
– înainte de fuga soţilor Ceauşescu din 22 decembrie 1989, au fost omorâte în întreaga Românie 162 de persoane – majoritatea covârşitoare de către armată
– după ce soţii Ceauşescu au dispărut din Bucureşti, au murit 942 de oameni, majoritatea fiind ucişi de teroriştii misterioşi
– nu a fost capturat nici măcar un singur terorist autentic
– doi generali, care poartă responsabilitatea pentru reprimarea sângeroasă a revoltei din Timişoara în zilele de 17 şi 18, soldată cu aproximativ 100 de victime, au fost membrii ai primului guvern format după revoluţie, Stănculescu – ministru al apărării, Chiţac – ministru de interne.
Pentru a consolida credibilitatea „Revoluţiei“, la începutul anului 1990 au fost înscenate procese împotriva aşa-zişilor responsabili pentru represiunea care fusese ordonată de Ceauşescu în decembrie ´89. Mass media a aclamat evenimentul ca pe un „proces de la Nürnberg“ românesc. Au fost condamnaţi câţiva membri ai CC, Bălan (fostul secretar al Judeţenei de Partid Timiş) şi câţiva ofiţeri şi subofiţeri de securitate şi miliţie, deşi – cel puţin în Timişoara – era bine cunoscut faptul că majoritatea victimelor se datorau armatei. După scurt timp însă majoritatea condamnaţilor au fost din nou liberi, ori pentru că au fost declaraţi nevinovaţi în procesele de recurs, ori pentru că erau chipurile bolnavi şi au fost eliberaţi din motive umanitare.
Cel puţin unul dintre ofiţerii de Securitate, fostul maior Radu Tinu, a ieşit din închisoare cu o aură de erou, pentru că justiţia i-a atestat în final că el personal în decembrie ´89 nu a împuşcat şi nici agresat nici un manifestant, şi că nici nu a ordonat subordonaţilor să se implice în acţiunea de reprimare. Eliberarea sa, care a fost sărbătorită de mass – media ca triumf al dreptăţii, a fost receptată de societate ca dovadă a nevinovăţiei întregii Securităţi – atât în timpul revoluţiei, cât şi înainte de aceasta. Cazul Radu Tinu exemplifică în mod strălucit eficacitatea sacrificiului de pion în şahul murdar al politicii.
O altă mutare diabolică a noilor deţinători a Puterii a fost promulgarea legii privind recompensarea participanţilor la revoluţie.
Prin intermediul acestei legi, care este unică în istoria omenirii, le-au fost acordate revoluţionarilor privilegii considerabile (dreptul de a circula gratuit cu mijloacele de transport în comun, dar şi scutire de impozite şi dreptul de a închiria cu o chirie simbolică spaţii locative sau comerciale în imobile aflate în proprietatea statului).
Prin intermediul legii fondului funciar au fost împroprietăriţi cu câte un hectar de teren aşa zis arabil. Loturile de teren acordate revoluţionarilor au fost însă amplasate foarte aproape de marile oraşe, în imediata vecinătate a şoselelor importante. La scurt timp după punerea în posesie, zonele respective au fost incluse în planurile de urbanizare şi noii proprietari au putut vinde hectarul respectiv cu un preţ de ordinul zecilor de mii de dolari.
Majoritatea cetăţenilor oneşti care au participat activ la revolta care s-a finalizat cu fuga cuplului Ceauşescu, s-au jenat să profite de legea care a acordat drepturi revoluţionarilor. S-au găsit însă o sumedenie de „revoluţionari“ care au înfiinţat numeroase asociaţii. Membri ai acestor asociaţii au devenit nu doar foşti demonstranţi, ci şi reprezentanţi ai aparatului de represiune care se transfomaseră în revoluţionari după fuga lui Ceauşescu. Majoritatea covârşitoare a membrilor acestor asociaţii sunt oportunişti şi nu sunt câtuşi de puţin interesaţi să se afle adevărul despre aşa zisa revoluţie, pentru că e foarte probabil că atunci şi-ar pierde privilegiile. O problemă spinoasă a societăţii româneşti este faptul că reprezentanţii asociaţiilor de revoluţionari pozează ca unici cunoscători ai adevărului referitor la evenimentele din decembrie 1989 şi îndrăznesc să afirm că este foarte probabil că în conducerea acestor asociaţii au fost infiltraţi agenţi ai Securităţii, pentru a aduce la tăcere eventualele voci din societatea civilă care ar contesta credibilitatea revoluţiei.
Teza care susţine că teroriştii s-au aflat în slujba noilor deţinători ai puterii şi că au fost folosiţi de aceştia pentru a crea pretextul necesar pentru uciderea soţilor Ceauşescu, pentru a face uitată vina generalilor care ordonaseră represiunea de dinainte de fuga dictatorilor şi pentru a legitima noua putere, a fost enunţată public deja în 1990, dar deţinătorii puterii au împiedicat ani la rândul justiţia să cerceteze evenimentele. Cei doi generali care ocupaseră după revoluţie posturile de ministru al apărării şi postul de ministru de interne au fost condamnaţi abia zece ani mai târziu la câte 15 ani de închisoare pentru că s-a dovedit că ordonaseră (cel puţin în Timişoara) reprimarea manifestaţiilor de dinainte de fuga soţilor Ceauşescu.
În orice caz, Stănculescu, care se pare că a devenit după revoluţie unul dintre cei mai bogaţi oameni din România, s-a refugiat în străinătate înainte de pronunţarea sentinţei, iar Chiţac a fost eliberat după câteva luni pentru că ar fi fost bolnav.
În decembrie 1999 generalul Dan Voinea, şeful Parchetelor Militare, a făcut cunoscut faptul că în curând vor fi finalizate cercetările referitoare la episodul teroriştilor, subliniind că aceasta a fost o diversiune coordonată politic de clica Iliescu – Roman şi militar de generalii de armată Stănculescu şi Chiţac şi de generalul de securitate Vlad. În mod aparent paradoxal (cu excepţia cotidianului Prima oră din Timişoara) mass-media a ignorat această informaţie incendiară – trebuie însă să ţinem cont de faptul că cel puţin dl. Roman deţinea la vremea repectivă un rol important în coaliţia aflată la putere şi că ocupa postul de ministru de externe.
Dl. Iliescu, care fusese preşedintele României pînă în 1996, a câştigat alegerile din toamna anului 2000 şi pentru că gravele acuzaţii formulate de generalul Dan Voinea nu au fost de loc mediatizate în timpul campaniei electorale. În mod aparent paradoxal, revoluţionarii din Timişoara, care cunoşteau foarte bine aceste acuzaţii, întrucât fuseseră formulate cu mai puţin de un an în urmă în cadrul unei conferinţe de presă ce fusese găzduită chiar de către una din asociaţiile de revoluţionari, i-au pergătit domnului Iliescu o primire triumfală în toiul campaniei electorale.
În mod firesc, la foarte scurt timp după ce a recâştigat puterea, guvernul clicii domnului Iliescu l-a schimbat din funcţie pe generalul Voinea, a ordonat oprirea cercetării penale în dosarul teroriştilor şi a suspendat condamnarea generalilor Stănculescu şi Chiţac.
*
Scrisoare deschisă adresată domnului Costel Bursuc
Stimate domnule Bursuc,
Pe prima pagină a ziarului „ZIUA DE VEST” din data de 12.12 2001, în rubrica „Declaraţia zilei”, afirmaţi -următoarele: „Nu fac parte din nici un partid. Nu-mi place să am şefi mai proşti decât mine! ” Declaraţia este însoţită de fotografia dumneavostră şi de precizarea că sunteţi preşedintele ALTAR-ului (Asociaţia Luptătorilor Timişoreni Arestaţi în Revoluţie).
Din declaraţia respectivă înţeleg că aveţi o părere foarte bună despre capacitatea dumneavoastră intelectuală, desconsiderând-o totodată pe cea a politicienilor. Eu cred că politicienii pot fi mai degrabă acuzaţi de lipsă de onestitate decât de lipsă de inteligenţă, dar aceasta e doar părerea mea, unul dintre nebunii oraşului.
Motivul care m-a determinat să vă adresez această scrisoare deschisă este însă altul – aş vrea să vă rog să-mi explicaţi de ce a susţinut asociaţia dumneavostră de revoluţionari candidatura domnului Ion Iliescu şi P.D.S.R.-ul în alegerile desfăşurate în urmă cu un an.
În 1996 credeam că aţi susţinut candidatura domnului Emil Constantinescu şi Convenţia Democratică, deoarece afirmaţiile acestora referitoare la disponibilitatea de a contribui la aflarea adevărului despre evenimentele sângeroase din decembrie 1989 păreau totuşi credibile.
A fost însă evident că vreme de aproape şapte ani, până în 1996, cât s-au aflat la putere, domnul Iliescu şi P.D.S.R.-ul au obstructionat orice încercare a justiţiei de a cerceta ciudăţeniile „Revoluţiei”. Cred că un om raţional putea bănui că „alternanţa la alternanţă” va avea drept consecinţă şi stoparea cercetărilor demarate lent în perioada 1996-2000. Mazilirea generalului Dan Voinea, şeful parchetelor militare, punerea în libertate a generalilor Stănculescu şi Chiţac după ce fuseseră găsiţi vinovaţi pentru reprimarea manifestaţiilor anterioare fugii lui Ceauşescu şi oprirea cercetărilor în dosarul teroriştilor, dosar în care, conform declaraţiilor generalului Voinea, alături de generalii Stănculescu şi Chiţac ar fi implicat însuşi domnul Iliescu, nu prea miră pe nimeni. Şi totuşi, dumneavoastră l-aţi susţinut pe domnul Iliescu în campania electorală. Oare de ce?
Găsesc posibile trei răspunsuri:
– Din diletantism politic, motivat de onestitate dublată de lipsă de inteligenţă.
– Din oportunism.
– Pentru că nu aţi îndrăznit să contraziceţi un ordin primit pe căi oculte, fiind posibil ca înfiinţarea asociaţiilor de revoluţionari să fi făcut parte, alături de scenariul teroriştilor, din scenariul mai amplu al „Revoluţiei” şi „Perioadei de tranziţie”, al cărui scop este consacrarea fostei nomenclaturi comuniste în postura de clasă conducătoare în România convertită la democraţie.
Cred că nu e deloc exclus ca printre revoluţionari să fi fost infiltraţi agenţi ai fostei Securităţi. Deţine oare un revoluţionar în baza brevetului adevărul absolut referitor la evenimentele desfăşurate în decembrie ’89? Garantează brevetul de revoluţionar faptul că deţinătorul său doreşte cu ardoare aflarea adevărului sau e posibil ca brevetul să fie folosit drept căluş pentru gura celor care nici nu au îndrăznit să se gândească că ar putea beneficia de avantajele înscrierii într-o asociaţie de revoluţionari, deşi au participat activ la evenimentele din decembrie ’89 şi ar putea adresa întrebări incomode?
În urmă cu un an, în data de 16 decembrie 2000, la sediul Memorialului Revoluţiei, pe vremea când generalii Stănculescu şi Chiţac încă mai erau condamnaţi, am întrebat ce vor face asociaţiile de revoluţionari care susţinuseră candidatura domnului Ion Iliescu şi a P.D.S.R.-ului, dacă noua veche putere va bloca din nou cercetările referitoare la evenimentele din decembrie ’89. Domnul Duma Constantin, revoluţionar şi fotoreporter, m-a lovit şi m-a ameninţat că o s-o păţesc dacă mai pun astfel de întrebări. Cu toate că de faţă au fost numeroşi revoluţionari şi jurnalişti, nimeni nu s-a revoltat, dimpotrivă, ziaristul Dan Radosav m-a apostrofat, atrăgându-mi atenţia că nu am dreptul să vorbesc, pentru că „nu sunt nici revoluţionar, nici jurnalist”.
Astăzi, la 12 ani după decembrie ’89, domnul Ion Iliescu vine pentru prima dată să serbeze revoluţia la Timişoara, fiind oaspete al revoluţionarilor timişoreni – al celor cu brevet.
Domnule Costel Bursuc, cu speranţa că mă veţi onora cu un răspuns, că invit pe dumneavoastră şi pe fanul dumneavoastră, domnul Ion Iliescu, cel convertit recent la creştinism, să meditaţi asupra următorului fragment din Biblie:
29. Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi zidiţi mormintele proorocilor, împodobiţi gropile celor neprihăniţi,
30. şi ziceţi: Dacă am fi trăit noi în zilele părinţilor noştri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui proorocilor.
31. Prin aceasta mărturisiţi despre voi înşivă că sunteţi fiii celor ce au omorât pe prooroci.
32. Voi dar umpleţi măsura părinţilor voştri!
33. Şerpi, pui de năpârci! Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei?
(MATEI 23)
Timişoara, 19 decembrie 2001
ing. GHEORGHE CIONOIU