El hombre recienteOmul recent (El hombre reciente) – această provocatoare, nonconformistă şi densă reflexiune filozofică asupra modernităţii se anunţă la fel de polemică şi aici pe tărâmul iberic.
“El hombre reciente” la Şcoala de Litere
21 noiembrie 2005, orele 17,30, strada Noblejas, 7 – Şcoala de Litere din Madrid. Agitaţie mare, moncher. Feţe luminate, iluminate şi candide au dat năvală cu bună ştiinţă dar şi cu bună intenţie la o întâlnire de gradul 3 cu filozoful / umanistul Horia Roman Patapievici, directorul Institutului Cultural Român, venit să-şi prezinte cartea Omul recent în traducere spaniolă (El hombre reciente) realizată de Ileana Scipione în complicitate evidentă cu Ştefana Dianu şi Ioana Zlotescu – directoarea Institutului Cervantes din Bucureşti, carte publicată la Editura Altera. Într-un ambient specific iberic şi-au făcut simţită prezenţa diverse personalităţi spaniole şi române : Carmen Posadas, Ignacio Gómez de Liaño, Julia Escobar, poetul Juan Carlos Suñen – directorul Şcolii de Litere din Madrid, Javier Ruiz Portella – directorul Editurii Altera, teologul Gabriel Ramirez, Miguel Fonda – Ştefănescu – preşedintele FEDROM (Federaţia Asociaţiilor Româneşti din Spania), precum şi câteva oficialităţi diin cadrul Ambasadei României la Madrid.
Modernism şi modernitate
Vorbitorii spanioli au încercat să sugereze faptul că dincolo de posibilele dificultăţi de receptare datorate în primul rând raportării unui context istoric aproape necunoscut în Peninsula Iberică, El hombre reciente vine sa continuie într-un fel polemica deschisă odată cu publicarea acestei cărţi în România. H.R. Patapievici a avut un excelent discurs în care a încercat să demonstreze şi să valorizeze diferenţele conceptuale dintre modernism şi modernitate referindu-se cu precădere la caracteristicile omului modern ale cărui deprinderi nu sunt relaţionate strictamente modernităţii ci mai degrabă excesului ei, în timp ce soluţionările ar putea să vină dintr-o reorientare a perceptelor înspre finalitatea care se poate transforma într-o permanenţă dacă ar fi să considerăm veridic accesul fiinţei la viaţa de după moarte. Această intervenţie a dat naştere unor dezbateri care au suscitat interesul celor prezenţi prin anvergura şi înalta ţinută intelectuală a interlocutorilor care au reuşit să vizualizeze intenţionalitatea omului recent.
“Oricine poate să susţină orice”
În realitate, oricine poate să susţină orice atâta timp cât acest orice este o sumă de influenţe notabile asupra existenţei personale – afirma la un moment dat H.R. Patapievici, adeptul unui tip de individualism totalitar şi mai ales asumat într-o societate aflată într-un lung şi anevoios proces de schimbare de mentalitate. Există unele concepte şi distincţii care trec dincolo de orice tradiţii – spre exemplu contestantele transcedentului şi imanentului care pot fi transformate într-o nouă formă distinctă de adecvare – o teorie care mă duce cu gîndul aproape instantaneu la depăşirea limitele canonului estetic occidental şi la revelaţiile tardive ale lui Harold Bloom, ca o consecinţă firească a decriptării eclectice a modernităţii nonconforme unei radicale şi inflamante afirmaţii purtând semnătura lui Nietzsche: Dumnezeu e !
mort.
Discernământul elitelor
Nici un credincios, mai mult sau mai putin erudit, nu poate refuza timpul în care trăieşte dar în acelaşi timp, utilizându-şi forme abstracte ale imaginarului, poate să creadă că lumea aceasta este un dat, o încercare prin care Dumnezeu nu face altceva decât să demonstreze cât este de prezent, de viu, de actual. Desigur, cartea lui Patapievici nu trebuie privită ca un text infailibil ci mai curând ca un manifest personal, un piedestal făcut discernământului, contestabil dar demn de luat în consideraţiune, care încearcă sa repună în circuit valorile unui tradiţionalism istoric anihilat în perioada ultimei jumătăţi de secol. Revalorizarea divinităţii în contexul unei religiozităţi instituţionalizate şi de cele mai multe ori controvorsate nu face altceva decât să confirme şi să stârnească animozitatea intelectualităţii majoritare
faţă de cea minoritară constituită din elite şi uneori parcă prea susceptibilă de elitism.
Gelu Vlaşin