Recentul val de revendicări sociale a scos la lumină legăturile puternice dintre PSD şi sindicate. După ce vreme de 4 ani nu li s-a auzit glasul, dintr-o dată acestea au început să preseze guvernul. Dintre toate protestele sindicale, cel mai flagrant caz a fost cel al sindicatului de la Metroul bucureştean, condus de un senator PSD.
Protestul celor de la Metrou a făcut mai degrabă rău PSD-ului decât guvernului, care s-a arătat destul de ferm în această privinţă. Însă conflictele care au ţinut agenda publică au fost cel al profesorlor şi cel al minerilor, ambele cu puternice accente emoţionale.
În cazul profesorilor, fermitatea guvernului a fost sabotată în două rânduri chiar de preşedinte, care a profitat de absenţa premierului pentru a rezolva el „criza”.
Rezolvarea celui de-al doilea conflict, cel cu minerii, a fost imediat pusă în opoziţie cu cea a primului conflict, presa speculând imediat că „minerilor li s-a dat” în vreme ce profesorilor nu, o idee foarte atrăgătoare, dar profund neadevărată.
Ministerul Economiei şi Comertului nu a cerut mai mulţi bani pentru minerit de la bugetul de stat. Dimpotrivă, bugetul sectorului minier pentru 2006 este mai mic cu 25% faţă de cel din 2005, iar în 2005 a fost cu 25% mai mic decât cel din 2004.
Plăţile compensatorii se acordă din acest buget (redus) al mineritului, prin redistribuire de la alte capitole (cum ar fi încetarea definitivă a activităţii la circa 30 de guri de mină în 2006), iar nu din fonduri suplimentare de la bugetul de stat.
În anul 2007 nu se vor mai acorda fonduri de la bugetul de stat ca subvenţie pentru minerit, cu excepţia sectorului huilă, care va mai primi subvenţii până în 2010.
De asemenea, salariile pentru mineri nu au crescut în acest an peste rata inflaţiei, dimpotrivă, creşterea s-a situat sub rata prognozată a inflaţiei, care este de circa 8%.
Majorările salariale pentru angajaţii din minerit nu au reprezentat subiectul protocolului semnat de MEC şi liderii de sindicat. Nivelul salariilor nu este stabilit de MEC, ci de fiecare companie în parte, în funcţie de bugetul fiecăreia şi de negocierile contractului colectiv de muncă.
Însă, graţie profesionalismului deosebit al presei româneşti, toată lumea a rămas convinsă că minerilor li s-au dat bani, dar în cazul profesorilor guvernul „s-a făcut al dracului” şi nu a vrut să le dea.
Este foarte greu să faci o politică economică de dreapta într-o ţară cu convingeri puternice de stânga, cu o presă populistă şi cu nişte parteneri de guvernare mai interesaţi de propria carieră politică decât de buna guvernare.
Desigur, nu totul se poate pune pe seama politicului. Actualul val de revendicări are şi o puternică bază economică. Salariile din sectorul de stat sunt mici şi chiar foarte mici. Din păcate, şi statul trebuie să acţioneze după rigorile economiei de piaţă, unde orice majorare de salariu trebuie automat dublată de o creştere a productivităţii. Ceea ce nu este cazul, din contră. La această situaţie contribuie statul însuşi, care îngroaşă schemele de personal din administraţie pentru a-şi putea mulţumi liota de clienţi politici şi rude ale acestora. Numai la administraţia financiară, de exemplu, ar fi trebuit să apară reduceri ample de personal cu ocazia introducerii cotei unice – de altfel, unul dintre argumente a fost chiar acesta, reducerea cheltuielilor de administrare prin reducerea personalului. Dar nu numai la administraţia financiară. În Învăţământ, de exemplu, avem cu vreo 20,000 mai mulţi profesori, dar cu un milion mai puţini elevi faţă de 1990. Or aici este clar o problemă evidentă, la care a contribuit şi guvernul Tăriceanu.
Desigur, este foarte dificil pentru un guvern atât de vulnerabil precum este guvernul Tăriceanu să dispună de măsuri reale de restructurare în sectorul public. O parte din proces se va efectua inexorabil prin privatizarea utilităţilor publice care au mai rămas în mâna statului. Va rămâne însă administraţia publică, sănătatea şi învăţământul care vor trebui serios reformate.
Al doilea element care a încurajat valul de revendicări a fost decizia guvernului de a încheia acordul cu FMI. Chiar dacă situaţia a rămas, în bună tradiţie românească, în „coadă de peşte”, de facto acordul nu mai există, ceea ce a încurajat sindicatele să solicite ceea ce nu au avut posibilitatea să ceară până acum când guvernele le închideau foarte uşor gura cu „aşa ne cere FMI”.
Al treilea şi ultimul element care a dus la amplificarea mişcărilor sindicale şi la dezvoltarea unei stări generale de nemulţumire este faptul că, după atâţia anui de creştere economică, populaţia încă resimte „tranziţia”. Din 2000, guvernul Adrian Năstase tot raporta creşteri economice, culminând cu „recordul” din 2004, de 8,3%. Nu trebuie să fii economist ca să-ţi dai seama că această creştere economică, bazată în principal pe consum – creşterea din 2004 se baza pe o creştere a consumului cu peste 13% – nu este una foarte sănătoasă. Dar, totuşi, asta nu înseamnă că ea nu a existat, numai că a creat o aşteptare nerealistă. Acest lucru, combinat şi cu o inflaţie nerealistă – nu trebuie uitat că 40% din populaţia României trăieşte la ţară unde inflaţia este 0 datorită simplului fapt că schimburile monetare sunt aproape inexistente – care a muşcat destul de puternic din venituri, astfel, inflaţia reală fiind cu cca 3-4% mai mare decât inflaţia oficială anunţată de statistică. Aceste două „ficţiuni” au făcut ca veniturile reale să fie mult sub cele care ar fi trebuit, accentuând nemulţumirile.
Pentru moment, guvernul Tăriceanu a rezolvat situaţia cu „ajutorul” preşedintelui Băsescu. Rămâne însă de văzut până când, fiindcă singura rezolvare este reformarea sistemului public, care nu poate fi dusă la capăt de nici un guvern fără a-şi afecta grav liota de „clienţi”. Să sperăm însă că actualii guvernanţi vor înţelege că, pierzând o parte din clienţi, pot câştiga alţii. Poate mai mulţi…