Sarbatorile de iarna
(Secvente din trecut)
Pe vremuri, cand eram copil, de Mos Ajun aveam voie sa merg si eu cu colindul. Insotit de parinti, bineinteles. Si numai la rude sau la cunoscuti. Eu primeam mere, nuci sau covrigi, pe cand ei primeau o tuica sau un pahar de vin. Pe vremea aceea consideram acest tratament diferential o adevarata discriminare. Eu ragusisem cantand, nu ei! In fine, cu varsta mai mi-am schimbat punctul de vedere.
In tinerete, studenti fiind, ne cam codeam sa cumparam bilete in tramvai. Cu banii aia puteai cumpara cateva tigari Carpati fara filtru sau Marasesti. Ne amuzam la culme de taxatoarea care spunea in continuu “Avansati inainte!” sau “Poftiti la bilete!”. Cum era sa poftim noi la niste bilete? Doar nu erau placinte calde cu branza. Odata, in ajun de sarbatori, i-am propus unei taxatoare ca ii cantam cu “mosajunu’ ” daca ne lasa si pe noi sa mergem trei statii. Femeia, avand simtul umorului, a inceput sa rada si a spus: “Ei bine, atunci cantati!”. Am inceput sa lalaim fals pe mai multe voci de cocos cu cobe (nu fusese probat). Lumea in tramvai s-a pornit pe ras, iar unii chiar ne-au aplaudat ironic. Altii spuneau “Ei poftim, tineretul din ziua de azi! Pe vremea mea…” Altadata, am dat de o taxatoare fara prea mult simt al umorului. Nu dorea sa i se cante nimic si sustinea cu tarie ca trebuie sa cumparam bilete. Un amic, care era student la drept, o intreaba pe mult prea acra femeie daca tramvaiele nu sunt un bun al poporului. Ea confirma din cap acest lucru (ce putea sa spuna saraca?). Atunci am inceput sa vociferam cu totii ca tramvaiul ne apartine de drept noua si ca nu trebuie sa platim nimic pentru folosirea proprietatii noastre. Ce, ea plateste taxa pentru scaunul pe care il are acasa? Telul nostru era de fapt sa o tinem de vorba pana ajungeam la statia dorita. Femeia, deja aiurita, nu mai sta la ganduri si suna la vatman.
Acesta opreste tramvaiul si vine la noi cu o mutra fioroasa: “Ce bai, voi nu vreti sa cumparati bilete? Ia, coborati-va jos!”. Coboram din vehicul, nu inainte de a receptiona niste cuvinte nu tocmai magulitoare la adresa mamelor noastre de derbedei, pletosi si netunsi. Iliescu ne-ar fi numit numai golani. Plecam mai departe pe jos amuzandu-ne pe cinste de pleonasmele folosite de pesonalul firmei numite pe atunci ITB. Auzi tu, pletosi si netunsi, sau avansati mai in fata, etc. Rasul si veselia izvorau din tineretea noastra si din placerea de a-i supara pe cei din generatia mai in varsta. Ma rog.
Anii au trecut in zbor, iar acum avem parte de niste sarbatori ca la carte. Coruri cu voci suave de copii ne canta la televizor si la radio frumoase balade de Craciun iar magazinele dubleaza preturile. Partea proasta este ca nu mai avem nimic de ras. La Nasterea Domnului nu se mai gandeste nimeni. Craciunul a devenit o sarbatoare comerciala buna numai sa umple casele de marcat ale magazinelor. Toata lumea se intreaba ce cadou sa le faca celor dragi. Este o mare problema, in general toti au cam de toate. Cu ce sa le faci o bucurie? O intreb pe sotia mea cam ce ar vrea de Craciun. Imi spune, iar eu ii explic ca nu avem atatia bani. Apoi ma intreaba ea pe mine ce-mi doresc. Ii spun si ea imi explica ca nu avem atatia bani. Si cum era de asteptat, incepe cearta.
Motanul incolacit pe fotoliu deschide ochii si se uita la noi. Ce stie el, un biet animal fara judecata si credinta despre sarbatorile noastre crestinesti? El are burta plina si asta ii ajunge.
Dar noua de ce nu ne ajunge? Sotia se urca in masina si pleaca la colindat magazinele in cautare de cadouri. Eu strig din usa: “Ai grija sa nu lovesti fierul!”. Dar ea a trantit deja usa si nu mai ma aude.
Motanul ridica capul si ma priveste putin mirat. Nu pot sa-i explic lui cat costa o reparatie la masina. Il mangai si incepe sa toarca. E multumit.
Eu sunt mai mult nervos. Ca doar suntem, in ajunul sarbatorilor si e normal sa fie asa. Nevasta-mea soseste si imi spune sa ies afara si sa descarc masina. Deschid portbagajul si mi se face negru in fata ochilor: plin de pachete si pachetele. Ridic ochii spre cer si in gand dau o raita prin sfinti. Da, stiu ca nu e frumos sa faci asa ceva in Postul Craciunului. Aduc totul in casa incercand sa socotesc in cap cam cat a putut sa coste toata chestia asta.
Motanul se intinde lenes mai comod pe fotoliu. Doar nu sunt banii lui!
Vecinii de alaturi, nemti care au deprins gustul sarmalelor cu mamaliguta, vin si ne intreaba daca si anul acesta vom avea sarmalute pe masa. Cu alte cuvinte se invita singuri la masa de Craciun ca de altfel in fiecare an. Dupa plecarea lor mormai ceva printre dinti (si anume neaos romaneste) dar mi se atrage atentia ca am devenit ordinar.
Motanul doarme, el nu are Craciun si nici invitati la masa.
Incepem sa vorbim despre revelion, pe cine invitam, ce vom pune pe masa. Cum tonul nostru incepe sa fie din ce in ce mai ridicat, motanul se scoala plictisit, se intinde si se duce sa manance ceva din portia lui de Whiskas care il asteapta pregatita. Vine inapoi multumit si lingandu-se pe bot. Nu-l bagam in seama. Ce poate sa inteleaga un animal din problemele complexe care ne framanta pe noi oamenii care suntem fiinte rationale? Nervii ne sunt atat de intinsi si incordati ca s-ar putea canta si un concert de Vivaldi pe ei. Ne propunem sa amanam discutarea tuturor celorlalte probleme pana dupa sarbatori cand vom fi mai calmi si mai linistiti.
Motanul s-a culcat linistit din nou. El e fericit, nu are sarbatori de iarna.
Nu stiu daca e frumos sa invidiezi un biet patruped care nu este in stare sa gandeasca, dar eu, cateodata… de sarbatori…
Doresc tuturor sarbatori fericite si mai ales linistite!