Într-o noapte,
În iarna aceea urâtă,
Doamne, cum ai putut aţipi?
Vulturul negru a coborât
Îmbrăcat în mantaua blestemată a sorţii
Şi a smuls cu ghiarele-i desfrânate
Viaţa din ochii unuia dintre puţinii
Îngeri care au mai rămas pe Pământ.
În noaptea aceea,
Nu căzuse încă zăpda,
Toţi l-am cunoscut pe Teo Peter:
Cei care cântăm aburiţi, romanţe,
Mamele obosite
Aplecate peste leagănul gata să-adoarmă,
Ciobanii cu doinele sub gubele albe
Şi ţipuritorii de la celălalt capăt de ţară.
În spatele norilor mai surzi decât moartea,
La Cluj, luceafărul de ziuă dădea să apară.
Clopotul de cetină al munţilor a tăcut
Şi liniştea a coborât peste noi
Grea, ca durerea din ochii unui copil mut.
În noaptea aceea,
Undeva la capătul Pământului,
Cu gândul departe, cu gândul demult,
În faţa unui orologiu stricat,
Un om bătrân a plâns
Cu puţinele lacrimi ce i-au mai rămas de vărsat.
Dan David, Los Angeles, 12-10-2004.
orologiul stricat, poem de o mare profunzime,
dan
toţi avem câte o noapte de regrete
vise reluate privind limbile ceasului
neaţipind nu putem preveni
moartea
nu putem preveni sau anihila durerea
cauţi mereu sprijinul astrelor
sau a îngerilor
care te-ar putea proteja
pe tine şi ai tăi
dar frica, frica…nu alege
bianca