S-au implinit recent 20 de ani de cand Gheorghe Ursu a fost omorat in arestul Securitatii. Tristul eveniment a prilejuit mai mult decat o simpla comemorare, o adevarata radiografie a justitiei romanesti, reliefand maladia profunda care continua sa o domine si punand sub semnul intrebarii viitorul dreptatii sociale intr-o tara pe cale de a deveni parte din Uniunea Europeana. Reluam, sub semnatura lui Gabriel Andreescu, cunoscut militant pentru democratie el insusi, un articol care nu lasa nici un dubiu cu privire la liniile de forta care conduc in continuare Romania. Repet, linii de forta – adica tendinte adanc inradacinate in mentalitati si avand reprezentatnti omniprezenti, nu neaparat organizati. Linii de forta ca mod de a fi si de a actiona, nu ca organizatii ce ar putea fi desfiintate. Linii de forta ca mod de a fi.
Posteritatea lui Gheorghe Ursu, o lectie privind Consiliul Superior al Magistraturii, de Gabriel ANDREESCU
Zilele trecute s-au implinit 20 de ani de la asasinarea lui Gheorghe Ursu in arestul din Calea Rahovei. La conferinta de presa organizata de Fundatia Gheorghe Ursu, la 25 noiembrie a.c., Andrei Ursu, fiul celui ucis, a dat citire unui comunicat care amintea ca tot de 20 de ani, Justitia romana se autocondamna sistematic la neputinta de a-i identifica si trage la raspundere pe toti cei vinovati de moartea lui Gheorghe Ursu. Sau vinovati pentru musamalizarile care au urmat. Cercetarile asupra unor ofiteri de Securitate implicati in caz, generalul Iulian Vlad, maiorul Parvulescu Marin, fostul locotenent Hodis Vasile, bat pasul pe loc. Nerezolvate, in fapt cvasi-musamalizate, au ramas si plangerile impotriva acestor fosti ofiteri de Securitate pentru marturiile lor mincinoase, desi probele erau indubitabile.
Ce se intampla in cazul Ursu depaseste ceea ce poate accepta chiar cineva mai intelegator cu avatarurile tranzitiei. Unul din cei doi tortionari care au fost condamnati definitiv, fostul colonel Tudor Stanica, a fost eliberat de mai bine de un an. I s-a luat in considerare, cu discretie, o actiune de revizuire a cazului, desi nu exista nici un element nou care sa o justifice. Tudor Stanica, ce fusese condamnat impreuna cu Creanga Mihail de-abia in anul 2003 la 11 ani inchisoare, era cunoscut si pentru regimul de teroare pe care-l instaurase in penitenciarul din Calea Rahovei.
As sublinia aici ceea ce Fundatia Gheorghe Ursu a numit „o rusine pentru Justitia romana”: faptul ca procurorii Alexandru Tuculescu si Ilie Piciorus, care l-au trimis in judecata „post-mortem” pe Gheorghe Ursu, facand jocul Securitatii, au ajuns sa faca parte din Consiliul Superior al Magistraturii (CSM).
In loc sa fie anchetati pentru complicitate la actele de politie politica de acum 20 de ani, ei au facut cariera ajungand in fruntea Justitiei romanesti. Citez din comunicat: „Este neverosimil pretextul oferit de CSM pentru inactiune – ca faptele ar fi fost prescrise, cata vreme actiunea in Justitie in acest caz dateaza din 1990. De asemenea, chiar si accepand prescrierea, este intolerabila mentinerea acestor fosti pioni ai Securitatii in varfurile ierarhiei juridice, acolo unde probitatea, curatenia morala impecabila ar trebui sa fie criteriul suprem.”
Refuzul de a face dreptate in cele analizate este atat de flagrant, si in acelasi timp atat de consecvent, incat cazul Ursu ar trebui considerat o demonstratie a defectelor structurale ale Justitiei din Romania. Caci nu putem vorbi despre un sistem functional atata timp cat, sub privirile opiniei publice, criminalii sunt scapati, iar responsabilii capata un loc central in administrarea Justitiei. Este limpede ca sistemul trebuie schimbat in adancime, iar acest lucru impune vointa politica. Un Consiliu Superior al Magistraturii din care fac parte fostii procurori Alexandru Tuculescu si Ilie Piciorus desfide insusi sensul unui astfel de organism. CSM trebuie schimbat prin amendarea corespunzatoare a legii de baza, care a inglobat vicii fundamentale. Consiliul Superior al Magistraturii este, spune legea, garantul independentei justitiei. Dar, daca dorim sa respectam autonomia CSM, avem nevoie de un act normativ corespunzator care sa dea glas principiilor de valoare profesionala si etica indispensabile pentru functionarea CSM.
Nu poti asigura independenta cu oameni care sunt ei insisi dependenti de trecut. Ce valoare are declaratia legii, ca judecatorii si procurorii care au facut parte din serviciile de informatii inainte de 1990 sau au colaborat cu acestea nu pot fi membri ai CSM si trebuie verificati de CNSAS? Oare nu stim ca procurorii erau in mare parte instrumente ale statului totalitar comunist si deci, in sensul Legii accesului la dosarele Securitatii, asimilati colaboratorilor? Oare nu a fost verificata de atatea ori lipsa de credibilitate a „legitimatiilor” de inocenta semnate de CNSAS? Pasul facut prin crearea CSM ca institutie ce administreaza destinele Justitiei, in principiu atat de important, s-a impotmolit din momentul stabilirii actualei componente a Consiliului. Este adevarat ca cei in cauza au fost alesi de corpul magistratilor. Dar alegerile au loc, cum se intampla si cu cele generale, in raport cu o lege fundamentala. Legea privind Consiliul Superior al Magistraturii, aceasta constitutie a independentei Justitiei in Romania, este, se vede, defectuoasa. Sa nu spuna cineva ca „nu avem ce face”.
In anul 2003 a putut fi amendata insasi Constitutia. Daca exista responsabilitate si vointa politica se poate reconstrui organismul menit sa apere judecatorii de ingerinte, sa asigure respectarea legii si a criteriilor de competenta si etica profesionala.