In 1989 am luptat pentru libertate. Acum o avem si nu stim ce sa facem cu ea. O prietena mi-a povestit o intamplare petrecuta undeva prin muntii Semenic. Niste invitati ucrainieni se bucurau de libertate si traiau fiecare clipa asa cum era. Asta pentru ca erau plecati din tara lor si erau musafiri. Noi, gazdele, se pare ca am uitat sa ne bucuram de libertatea castigata cu sange. Fiecare a inteles prin “revolutie” ce a vrut. Am uitat insa partea in care ne asumam responsabilitatea asupra faptelor pe care le savarsim. Vrem libertate, dar nu stim ce sa facem cu ea.
Profesor universitar trecut bine de prima tinerete. Titular pe postul sau. Nu admite nici o alta parere in afara de a lui. Pentru el, libertatea e puterea lui de decizie asupra notelor studentilor. Nu e receptiv la ideile celorlalti. E profesor de psihologie. Si pentru el asta inseamna totul. Mai are doi-trei ani pana la pensie si nu vrea sa isi pericliteze postul. Datorita libertatii lui, un tanar asistent universitar va imbatrani asistent.
Tanarul asistent universitar. 25 de ani. Sta intr-o garsoniera impreuna cu viitoarea sotie. Are multe idei de pus in practica. Are nevoie de bani. Salariul de abia ii ajunge sa isi plateasca intretinerea si chiria. Libertatea lui? Nu mai exista. A ramas doar responsabilitatea. Isi asuma responsabilitatile ce ii revin si cele ale profesorului numit mai sus. Pentru el, libertatea e doar un vis indepartat.
Studentul la universitate. 22 de ani . Pentru el totul e posibil. Deocamdata. Se mai lupta cu profesorii pentru a reusi sa treaca in anul urmator. Se mai lupta cu mahmureala pentru a ajunge la putinele cursuri pe care le considera importante. Intelege libertatea ca pe abilitatea de a face orice. Fara a-si asuma raspunderea asupra faptelor sale. El mai are o sansa.
Colega mea, Oana, de la Constanta. Anul III la Jurnalism-Engleza. Parintii ei s-au despartit de multi ani si au lasat-o in grija sortii. Tata ei e plecat in Spania. Ii trimite doua milioane pe luna pensie alimentara. Libertatea tatalui? Fuga de responsabilitatea de a fi parinte. La fel ca si a mamei. S-a transferat de la Constanta pentru ca nu avea unde sa stea. Ajunsa in Timisoara, descopera cu stupoare ca locul subventionat de la buget nu ii mai apartine. Cel putin pana nu varsa 200 de euro in buzunarul decanului de la facultatea respectiva. Libertatea profesorului? E liber sa faca bani. Metodele conteaza prea putin.
Din pacate pentru ea, Oana nu detine aceasta suma si, dupa 2 saptamani, decide sa se intoarca la Constanta. Libertatea ei? E libera sa isi construiasca viitorul. Responsabilitatea e destul de mare. Dar si-o asuma fara sa spuna nimic. Stie ca nu are de ales. La aflarea vestii, decanul creeaza o noua “taxa”. De doar 50 de euro. Doar la interventia rectorului universitatii s-au clarificat lucrurile si studenta s-a putut intoarce la Constanta.
Caminele studentesti din Timisoara. Printr-o finantare de la Uniunea Europeana, caminele sunt legate la Internet. Taxa lunara “pe camera” e de 200.000 lei. Bani care nu apar niciunde, pe nici o factura, iar la departamentul administrativ se ridica din umeri cu mirare. Libertatea lor? Aceea de a decide in locul altora. Si de a-si mari veniturile lunare. Responsabilitatea lor? Aceea de a face vizite lunare studentilor.
A fi liber înseamna A NU FI ÎN ÎNCHISOARE. LIBERTATEA – înseamna posibilitatea de actiune constienta a unui individ în conditiile cunoasterii legilor de dezvoltare a societatii, a naturii, libertatea unui individ de a-si manifesta nemultumirile, de a actiona în anumite împrejurari si conditii dupa propria-i vointa sau dorinta. Este cum am zice: VOX POPULI, VOX DEI.
Notiune de LIBERTATE însa, nu are nimic comun cu LIBERTINAJUL, care înseamna un comportament libertin, desfrâu, destrabalare, individul putându-si permite orice, fie în familie, fie în societate, nerespectând legile civice si etice.
Din pacate, în special în tarile Est-europene, dupa anul 1989 LIBERTATEA a fost gresit înteleasa, nu numai de popor, dar chiar de guvern, care au imitat tarile occidentale, cu vechi traditii democratice, încercând sa-si faca „mâna buna” fata de popor, dar unde nu tot ceea ce vedem si traim este BUN si ADAPTABIL, oricarei tari. Dupa 45 de ani poporul român tinut într-o „închisoare fara gratii”, odata cu ELIBERAREA a aparut anarhia, libertinajul si pierderea frânelor de catre guvernanti, comportamentul majoritatii indivizilor asemanându-se „leilor scapati din cusca”.
În 1992, un prim voyage pe care l-am facut în România dupa 4 ani, am avut senzatia ca intru într-un circ stradal – o lume dezorientata care te calca pe picioare, masini stationate pe trotuar si nu în cele din urma magazine pazite de bodygarzi, în care se vindeau ARME si încarcatura lor. Privind o astfel de vitrina pe Bd.Carol, am fost „invitata” generos de bodygard, ca pot intra si cumpara ce vreau. Stupefiata, l-am întrebat daca chiar este posibil asa ceva. Raspunsul a fost scurt: „SUNTEM LIBERI DOAMNA”. Restul… cunoastem cu totii unde a dus si continua sa duca aceasta LIBERTATE GRESIT ÎNTELEASA. România a ajuns ca „un sat, fara câini”. Din pacate acesti patrupezi circula liberi, hamesiti de foame, iar „câinii bipezi”, îsi vad de afacerile personale si nu ale poporului.
Eu as scurta aceasta libertate la un continut umplut pur si simplu cu acelasi titlu plus un semn de intrebare: PE CAND LIBERTATEA DE A NU MAI DEPINDE DE MAFIOTI ?
Cred ca este dreptul nostru sa ne gandim la asta in fiecare zi.
Cu mult respect,
Dumitru, OC, USA.
d-na Venera…
Sunt de acord cu dumneavoastra. Pana in 1989, toti doreau libertatea. A venit si ea. Si am dovedit ca nu suntem pregatiti pentru asa ceva. Nu am stiut ce sa facem cu libertatea proaspat obtinuta, si nu prea stim ce sa facem cu ea nici acum. Odata cu o putere mai mare, cresc si responsabilitatile. Asta nu am inteles noi niciodata. Si guvernatorii, cei care ar trebui sa ne explice ce si cum sa facem cu libertatea noastra, folosesc tactica strutului.
Din fericire pentru noi, Dumnezeu ne-a facut poate cel mai mare „cadou”.Ne-a inzestrat cu liber arbitru.
d-le Dumitru…
Libertatea de a nu ne depinde de mafioti o avem. Trebuie doar sa incepem sa o folosim. Nu e usor. Dar nici imposibil.
cele bune,
Libertatea e-n tine. Doar in tine. Nu tine de conditii exterioare.
Timisoara? Am petrecut, casatorit, *ceva timp* in caminu’ 16, ca asistent (nu puteai intra-n oras in 1986): -2 grade dimineata in camera. Fain: ma trezeam cu mustatza inghetzata.
Aveam un salariu circa 6 milioane-n banii de azi. Aveam 28 de ore *de contact* pe saptamana cu studentii. Aveam 10 seminarii /subiecte diferite. Mancam pe dreaku’, nevasta era departe, ma duceam acasa odata la doua saptamani, in trenuri inghetzate.
Mai trebuia sa scriu si-un doftorat, ca fusesem admis, in ciuda tutulor care-mi spuneau ca n-am sanse, din provincie, sa fiu admis la Bucale cand erau doar 4 locuri pe tara, odata la 4 ani.
Dar eram… liber! Am facut ce-am vrut. Fara bani, fara mancare (neavand multa vreme nici macar cartela de paine sau ulei), mancand te miri ce, eram liber.
Estimp, colegii dadeau meditatii, construiau vile si se plangeau ca n-au conditii. Faceau baietii concedii de 40000 de lei pe-o vara la mare, cu familia, eu vindeam sticlele pentru a-mi ajunge salariul peste vara. Fain.
Acum mi se spune c-am fost norocos, c-am mancat rahat cand am fost mic si-am ajuns la banet, la petrodolari. Carevasazica.
Parerea mea: justificarea pentru ratare e pe toate drumurile, e la indemana tuturor. Libertatea de-a se rata o are chiar oricine.
Succesul? Hm… Definitia nu-i corecta daca nu cuprinde si-o incrancenare de buldog in a-ti urma visul, indiferent de ce-ti arunca Baba Cloantza in cale…