Privesc pe fereastră şi pe fundalul Mediteranei unduite de valurile amurgului, văd luminile verzi ale geamiei, în dangătul clopotelor Catedralei ce-şi cheamă enoriaşii la vecernie. În această atmosferă liniştită, vecinul întors de la înmomîntarea soţiei mă roagă să fiu al 10-lea, la rugăciunea morţilor de Apus de Soare; îmi pun chipa şi îl urmez.
Mă reîntorc după această faptă umană şi-mi continuu viaţa între cele trei religii. Morţii aparţin gliei, memoria lor aparţine rudelor şi cunoscuţilor.
De peste două decenii trăiesc în Babilonul Modern, cum numesc eu Israelul. S-au aciuat aici oameni din peste 70 de naţiuni, uniţi printr-o limbă renăscută şi printr-o religie a cărei doctrine arhaice numai o mică parte din populaţie le respectă.
Mă bucur de gastronomia popoarelor, de coloritul neamurilor. Fiecare dintre noi am venit cu cultura în care ne-am născut şi ne-am format. Ceea ce-i frumos, este că sîntem mîndri de ceea ce am primit acasă; sîntem toleranţi, ştim să acceptăm noul. Noi cei veniţi de pe meleagurile Carpato-Dunărene ne-am integrat în acest Babilon. Cu toată încadrarea, rămînem seara în cercul de prieteni de pe meleagurile natale. Noaptea gîndesc şi visez în limba-mi maternă.
Cu răsăritul Soarelui sînt din nou israelian, bunul cetăţean, bunul samaritean. Seara redevin amfitrionul de Bucureşti. Cu toate astea mă simt acasă.