Nu, nu este vorba despre EXODUL din Biblie, este vorba de Exodul trait în zilele noastre, ale secolelor XX-XXI, si în special ma refer la ultimii 15 ani, de când „portile” Occidentului au fost larg deschise TUTUROR VIETUITORILOR, indiferent de nationalitate, culoare sau confesiuni religioase. Sunt tari precum Canada si Statele Unite, care prin legile lor fundamentale, au fost si au ramas tari de IMIGRATIE. Mai sunt si tari din Vestul Europei, care au admis imigratia, dar nu cu aceleasi DREPTURI si OBLIGATII ca în America de Nord.
Întrebarea care-mi apartine si nu numai mie, de ce aceasta „avalanse” a emigratiei? De ce oamenii vor sa-si paraseasca tara, pamântul pe care s-au nascut, si nu în cele din urma, si-au parasit familia, bunici, parinti, multi si copiii? Raspunsul este unanim si simplu: pentru ca vor sa traiasca /liberi în cuget si-n simtiri/, BANUL constituind însa marea tentatie, sperând ca pot sa /câstige mult, muncind putin/. Realitatea este însa cu totul alta.
Nu vreau sa abordez pe larg ISTORIA IMIGRATIEI care este vasta, ma voi limita însa la începuturile ei TRAGICE, care a început între anii 1840-1860, când mai mult de 30 mii sclavi afro-americani, dornici de a scapa din conditiile sclavagiste, au folosit o retea secreta de evaziune, folosind caile ferate clandestine dintre Statele Unite si Canada. Existau santiere secrete, ascunzisuri, care faceau legatura între aceste doua state, sperând la O VIATA LIBERA SI UN TRATAMENT OMENESC.
Primele colonii au fost constituite din sclavi negri, iar când americanii albi au luat armele reclamând independenta, britanicii au promis pamânt si provizii tuturor celor care alegeau domiciliul în coloniile engleze. /Loyalistii albi/ însa, cei credinciosi britanicilor, au primit pamântul cel mai fertil, în timp ce refugiatii negri au fost aruncati la marginea oraselor si oraselelor locuite de albi.
În 1734, la Montréal, a izbucnit un mare incendiu care a distrus multe edificii, printre care si resedinta Monseniorului FRANCHEVILLE. Sinistrul nu a fost de origine accidentala, cum s-a pretins, autorul fiind un sclav negru, anume Marie-Joseph ANGÉLIQUE, drept protest CONTRA SCLAVAGISMULUI. Urmarea a fost ca acesta a fost condamnat la moarte pe rug, dupa ce a fost spânzurat.
Am relatat o foarte mica incursiune din trecutul trist al DORINTEI DE ELIBERARE si LIBERTATE ale celor care au trait si mai traiesc în tari unde înca exista DICTATURA, pentru ca sa ajung în zilele noastre, constatând cu consternare ca înca exista EXPLOATATORI si EXPLOATATI, ca înca exista un SCLAVAGISM, dar i se zice MODERN, desigur în pas cu vremea… Relatez aceasta realitate, întrucât si la ora actuala, exista în Canada, si nu numai, retele întinse de traficanti de /carne vie/, droguri, etc., în care sunt implicati si unii indivizi care lucreaza în Departamentele de Imigratie, facilitând preponderent, intrarea celor din tarile /lumii a treia/ sau tarile din Estul Europei, cu „promisiuni” pentru o viata „mai buna, libera si independenta”, unde DREPTURILE OMULUI SUNT RESPECTATE. Dat fiind însa ignoranta si dorinta de a supravietui, „carnea vie” este indusa în eroare, nu sunt informati legal si real despre DREPTURILE si OBLIGATIILE pe care ar trebui sa le aiba în aceasta tara, motiv pentru care îi obliga sa lucreze LA NEGRU, cu sume infime, fara a li se acorda drepturile legale umanitare, obligându-i sa practice PROSTITUTIA sau TRAFICUL DE DROGURI, prin intermediul si amenintarea proxenetilor, sau sa lucreze în conditii inumane, fiind obligati sa se ascunda. În consecinta, apar reactiile „animalice”, omorând la drumul mare, incendiind, distrugând magazine, atacând de cele mai multe ori persoane nevinovate. Exemplele ar fi multe de dat, cel putin cele întâmplata în ultimii 5 ani, cu tragediile din Londra, Spania si în ultimul timp Franta. Din „fericire” în Canada, înca nu s-au manifestat în massa „clasa celor nemultumiti” pentru ca avem si noi „falitii nostri pe ici, pe colo, prin partile esentiale” (dixit Caragiale), dar aceasta nu înseamna ca nu exista focare care din când în când îsi manifesta nemultumirile, prin reactii antiumane… populatia pasnica traind sub teroarea acestor „gangs”-uri bine structurate, a caror vârsta predomina între 24-30 ani, indivizi refractari la legile statului, adevarati /târâie brâu/, multi dintre ei refuzând încadrarea, preferând furtul, traficul, dezordinea, pâna la urma trezindu-se în puscarii sau case de corectii, încercându-se reabilitarea lor.
Chestiunea este foarte serioasa si nu e de glumit. Multi se vor întreba, poate, care este secretul Canadei reusind în buna masura sa încadreze acesti „invadatori”? Pot raspunde ca politia este foarte bine structurata, dar ca nu întotdeauna poate face fata la avalansa razvratitilor, însa oricum, fata de alte tari capitaliste putem fi mândri. Ca o simpla observatoare a fenomenului IMIGRATIEI, am constatat ca în cei 35 de ani situatia era cu totul alta si anume: începând cu anul 1972 în Canada exista Legea prin care se putea emigra numai în anumite situatii si anume: 1) ÎNTREGIREA FAMILIEI, adica parinti la copii si invers; 2) REFUGIAT POLITIC; 3) REFUGIU ECONOMIC; 4) VIZITE LA FAMILIE.
Câteva explicatii: 1) În cazul întregirii familiei, rezidentul permanent trebuia sa aiba cetatenia canadiana, care în acel an se primea la 5 ani, timp în care nu puteai parasi teritoriul, altfel se scadea din perioada respectiva (în prezent sunt 3 ani). Rezidentul permanent care solicita un alt membru al familiei directe, era obligat sa aiba un serviciu permanent, cont în Banca de cel putin 20 mii$, sa nu fi fost membru PCR si sa nu fi facut parte din organizatii subversive. La toate acestea, se completa o Declaratie prin care rezidentul GARANTA existenta noului venit, pentru o perioada de 10 ani, guvernul neacordând nici un drept acestuia din urma. În Canada acest demers se numeste PARENAGE.
2) Ca refugiat politic, trebuia declaratie ca nu a fost membru PCR, ca a facut închisoare sau ca, pur si simplu, era tracasat de organele securitatii, toate aceste declaratii sub semnatura, în caz contrar, era expulzarea. 3) Ca refugiat economic, dovada ca nu aveai din ce trai, datorita obstructiilor politice si economice. 4) Pentru Vizita la familie sau prieteni, erau absolut necesare urmatoarele: Scrisoare de garantie din partea familiei primitoare sau a tertei persoane, ca vizitatorul nu ai facut parte din organizatii subversive, ca nu ai fost membru PCR, primitorul garantând sejour-ul pe o perioada de pâna la 3 luni; în plus trebuia prezentat la Ambasada Canadei din Bucuresti, posesia biletului de avion A.R. cu data certa de înapoiere în tara. La sosirea în Canada, la Postul de granita, se semna o declaratie, prin care NU aveai dreptul sa participi la manifestatii sau tulburarea linistei publice sub orice forma ar fi fost ea.
Fata de cele expuse mai sus, fiecare dintre noi cunoaste schimbarile intervenite dupa 1990, datorita deschiderilor granitelor, a mondializarii, a liberei circulatii, a lucrului în spatiul european, unele tari renuntând la vizele de intrare. Întrebarea mea este urmatoarea:
De ce acceptam o IMIGRATIE MASIVA, (exemplu Canada, are în plan pe 2006 primirea a 10 mii imigranti) atâta vreme cât guvernul nu este capabil sa asigure familiei întregi, sau individului, necesitatile de prim ordin, primordial locuinta? Este bine sa se stie, ca exista înca multe persoane /fara domiciliu fix/, altii care traiesc în camine de tranzit, sau pe la prieteni si rude, iar altii care nu au nici un acoperis, traiesc din ajutor social, comit infractiuni, pedepsite de lege cu închisoare, acestia preferând sa stea în închisoare 3-6 luni, chiar un an, unde viata lor este mult mai buna decât a itinerantilor si chiar a celor care traiesc cu un minimum de salariu sau pe Ajutor social, salariul minimum fiind între 15-20mii$/an. E bine sa se stie ca un detinut din închisorile Canadei, costa 125$/zi, având la dispozitie televizor, sali de antrenament, jocuri, telefoane, ba poate sa-si completeze si studiile.
Ceea ce s-a petrecut în Franta în ultima luna si despre care am scris un articol pe FORUM, este vorba nu numai de o imigratie clandestina, este vorba de a doua, a treia generatie care s-au nascut în Franta si nu au fost nici educati, nici îndrumati spre meserii care sa-i motiveze pentru a exista într-un mod decent, omenesc. Si nu este vorba numai de Franta, sa luam si exemplul României, în care tineri cu studii superioare, trebuie sa traiasca cu un salariu mediu de cel mult între 200-300$/luna, din care trebuie sa-si asigure chiria, întretinerea, hrana si eventual o îmbracaminte decenta. Rezultatul e clar! au ales calea imigrarii, cu atât mai mult cu cât propaganda Occidentului si mai cu seama a Canadei, le ofera „luna cu soarele”, dar când ajung locco, realitatea este cu totul alta si de cele mai multe ori tragica.
Exemplele ar fi infinite de tragediile pe care le-am vazut, auzit si le constat zilnic. Si atunci CE-AR FI DE FACUT? Multe! Ca simpla observatoare, sau daca as fi „Prim ministru sau Presedinte de tara dezvoltata”, dispusa sa atrag emigranti, primordial ar fi o obligatie SINE QUA NON, ASIGURAREA unui domiciliu decent. Ministerul Imigratiei, obliga familia sau individul care solicita emigrarea sa posede o suma de bani pentru a fi acceptat, care variaza între 5-15 mii$Cd., atât cât se presupune ca o familie sau un individ sa-si poata asigura o chirie, hrana si îmbracamintea pe un an de zile. Dar cum „socoteala de-acasa, nu se potriveste cu cea din târg” – si orbiti de noutatile din LUMEA NOUA, încep sa cheltuiasca banii, confundând de cele mai multe ori valoarea LEULUI cu dolarul canadian, cumparând aparatura electronica, îmbracaminte „griffata”, ba altii chiar si masina, fie ea si la „second hand”, nestiind ca asigurarea, întretinerea si benzina costa, neglijând total faptul ca banii agonisiti în tara, datorita unor vânzari chiar de apartamente sau pamânturi agonisite de parinti, în lumea CAPITALISTA pot zbura peste noapte daca nu exista un calcul si o ordine în bugetul personal. Concluzia? se solicita Ajutorul social si se lucreaza la negru, de cele mai multe ori Diplomele din tara fiind puse în rama, drept amintire…
Lipsa unei analize profunde a emigrantului, care crede ca „tot ce zboara se si manânca”, este ca se lasa în voia soartei, ajungând la Aeroport cu valizele în mâna, dar nestiind unde vor dormi seara. Unii favorizati ai soartei, s-au mai orientat din tara si cu ajutorul internetului au abordat Agentii de locatie, motiv pentru care au avut unde sa-si buna bagajele si capul sa doarma în primele zile, dar foarte multi au avut surprize datorita conditiilor, de multe ori prea costisitoare fata de bugetul ce-l posedau, ori apartamente insalubre, deci nelocuibile. Dar, HANDICAP-ul cel mai mare este cel al limbilor, în special în provincia Québec, unde bilingvismul este oficial. Multi sunt capabili sa vorbeasca una din limbi, engleza sau franceza, dar foarte putini sunt cei care cunosc PERFECT – adica scris, citit, vorbit, în cazul nestiintei, cercetarea pentru job si angajarea pentru o functie „onorabila” cu un salariu mediu între 30-35 mii$/an, este f.grea, daca nu imposibila.
Fata de aceste constatari si observatii personale, ajung la CONCLUZIA ca primordial Guvernele nu trebuie sa incite si sa „îmbete cu apa de izvor” doritorii de emigratie, dimpotriva sa fie cinstiti si realisti fata de situatia de fapt, iar în propaganda care se face, sa se arate adevarata realitate si nu în cele din urma acceptarea sa fie bazata pe fapte reale si nu pe declaratii sub simpla semnatura. Necunoasterea perfecta cel putin a unei limbi straine constituie marele handicap pentru majoritatea emigrantilor.
Nu vreau sa descurajez eventualii neo-canadieni, dar nici nu vreau sa încurajez „aventura”, care de cele mai multe ori este trista, dar adevarata si de asemenea sa nu minimalizam relatiile COPII-FAMILIE, care sunt întrerupte pentru o perioada, mai mare sau mai mica, în functie de adaptare si realizarea celor sositi în Lumea Noua, care de multe nefiind pozitiva, se ajunge la stress si depresiuni grave. La ora actuala în Canada aproximativ 80% din populatie sufera de depresiuni psihice, tocmai datorita conjuncturii politice si economice actuale, al stress-ului, datorita incompatibilitatii individului, separarea brusca de cei de-acasa, cheltuieli facute pe telefoane si nu în cele din urma sacrificiile pe care înca le fac parintii din tara, care în dorinta de a-si ajuta copiii, pe meleaguri necunoscute, chipurile pentru o viata mai buna, se vad obligati sa vânda si ce le-a mai ramas, ca sa le trimita dolari celor plecati în „aventura”. Este absurd, este de neconceput! Si atunci ce-i de facut?
În încheiere, eu cred ca guvernele tarilor care încurajeaza emigrarea tineretului sau lucrul dezonorant în alta lume, sa fie admonestate de catre ONU obligându-i sa-si rezolve problemele interne, asigurând-le loc de munca dupa absolvirea facultatii, si de asemenea guvernele tarilor care accepta emigrarea, sa fie obligate a asigura locatia si locul de munca, în cel mult 6 luni de zile de la sosire. Chestiunea emigrantilor ilegali, este o problema mult mai ampla si spinoasa, pe care nu intentionez, deocamdata, s-o abordez.
Doresc ca eventualii cititori ai acestui mesaj sincer, realizat datorita propriilor mele constatari, sa contribuie cu sugestii reale si traite, pentru ca numai printr-un dialog deschis si sincer, fara insulte sau contradictii nefondate, putem contribui la o VIATA NORMALA SI DECENTA PENTRU VIITOARELE GENERATII.
DOCENDO DISCIMUS (Învatându-i pe altii, învatam si noi).
FABER EST SUAE QUISQUE FORTUNAE (Fiecare îsi faureste singur norocul), la care eu mai adaug – CE-SI FACE OMUL CU MÂNA LUI, NICI DRACU’ NU-I DESFACE!
Pathetic…