Un om numit Nilă
A fost odată un om pe care îl chema Nilă. Copil fiind, Nilă a mers la şcoală unde a învăţat nici mai mult nici mai puţin decît era necesar să înveţe. Cînd a crescut şi-a luat un serviciu unde a muncit nici mai mult nici mai puţin decît era necesar să muncească. Aşa a ajuns să cîştige nici mai mult nici mai puţin. Dar el era mulţumit.
După un timp părinţii lui şi-au dat obştescul sfîrşit lăsîndu-i moştenire un apartament. Era un apartament modest, confort II. Nilă a trăit bine o vreme vînzînd ce se afla prin casă dar în scurt timp în casă nu se mai găsea aproape nimic. Plictisit, Nilă se gîndea ce să mai facă de acum: apartamentul i se părea prea mic şi, în plus, nu exista lift pînă la etajul patru. De plictisit ce era a ieşit să ia aer. Plimbîndu-se pe stradă s-a întîlnit cu un vechi amic din copilărie.
-Ce mai faci, Nilă? l-a întrebat zîmbitor amicul.
-Sunt necăjit. Am un apartament dar e prea mic şi trebuie să mai şi urc pînă la etajul patru pe scări fiindcă nu s-a pus lift!
Amicul a chibzuit un pic, pe urmă i-a spus:
-Măi Nilă, eu am o garsonieră şi e la parter. Stăm în ea eu şi nevasta şi un copil. Tu oricum eşti singur. Îţi dau eu garsoniera mea de la parter şi îmi dai apartamentul tău fără lift. Aşa scapi de mersul pe scări!
Nilă s-a bucurat tare mult şi s-a gîndit: “Ce săritor amicul!”. Au făcut aşadar schimb. Dacă apartamentul era mai mult gol cu excepţia unui pat vechi, garsoniera era complet goală. Nu se afla în ea absolut nimic. Lucru care l-a întristat pe Nilă. “Ce să fac eu cu o garsonieră goală chiar dacă e la parter?” şi-a spus el. “N-am nici măcar pe ce să dorm.” De supărare a ieşit afară şi s-a aşezat pe o bancă în faţa blocului sperînd că îi va veni ideea salvatoare. Ideea nu a întîrziat să apară în persoana unui vecin. Vecinul, văzîndu-l în faţa blocului a venit să facă cunoştinţă cu el.
-Nou pe aici, vecine?
-Nou, a răspuns Nilă cam fără chef.
-Te văd supărat. Nu îţi place blocul nostru cumva? l-a întrebat cu bunăvoinţă.
-Aşa şi-aşa. Garsoniera ar fi bună numai că-i goală. Nu am nici măcar pat. Cum o să dorm acolo la noapte?
Vecinul a stat şi s-a gîndit. Nu mult, preţ de o clipă-două. Apoi i-a zis într-o doară:
-Am eu un covor frumos acasă. Ţi-l dau pe garsonieră! Dacă tot n-o vrei… De ce să te chinui degeaba?
Faţa lui Nilă s-a luminat de speranţă:
-Serios? Chiar e frumos covorul?
-O minunăţie! a bătut din palme vecinul. Şi a alergat sprinten înăuntru să-i aducă covorul.
Nilă a întors covorul pe toate părţile cu mare atenţie gîndindu-se că poate vrea să îl înşele cumva. Totul era însă în regulă aşa că, la scurt timp, Nilă a plecat cu covorul în spinare, bucuros de afacere. Din păcate, bucuria nu l-a ţinut mult. Afară era cald, era vară, covorul atîrna greu. După o oră, aproape două de mers începuse să obosească. S-a oprit puţin să ia o gură de apă de la cişmeaua de lîngă drum. Acolo a intrat în vorbă cu o bătrînă. Bătrîna i-a zis:
-Greu, maică! Greu să umbli pe canicula asta… şi mai greu cu ditamai covorul în spate!
Nilă i-a dat dreptate privind cu silă înspre covor.
-Şi ce să fac? Să il arunc? bombăni aspru. Am nevoie de el.
-Dar unde îl duci, maică? l-a întrebat bătrîna în vreme ce spăla la cişmea un castron plin cu struguri.
-Chiar aşa! s-a mirat Nilă parcă dezmeticindu-se deodată. Unde îl duc?..
-Nu ştii unde-l duci, cum aşa? a zis bătrînica îndreptîndu-se cu greutate din şale. Dar la ce-ţi trebuie atunci?
-Îmi trebuie, a mormăit încurcat Nilă. Îmi trebuie… ca să dorm pe el.
-Pentru asta ai nevoie mai bine de o pătură! a rîs femeia.
-Ştii că ai dreptate? a gîndit Nilă.
Şi cum gîndise cu voce tare, bătrîna a scos repede din castron un ciorchine mare-mare de struguri îmbiindu-l să guste. Nilă a luat o boabă şi i s-a părut că niciodată în viaţă nu mîncase ceva mai bun. E drept că umbla cam de mult şi i se făcuse sete şi foame.
-N-ai vrea mata să primeşti strugurii ăştia şi să îmi dai mie covorul? A spus blînd bătrîna. Că tot ţi-e greu…
Nilă nu s-a mai gîndit la nimic de data asta. A înhăţat castronul cu struguri şi a plecat repede lăsînd covorul lîngă cişmea. Tot mergînd medita la un singur lucru: “Dacă mănînc acum strugurii ăştia nici nu o să mă satur nici n-o să mai am nimic mai tîrziu cînd îmi va fi din nou foame.”
Aşa că înghiţind în sec a continuat să meargă. Pînă cînd a dat nas în nas cu un fost coleg de serviciu.
-Băi Nilă, nu te-am mai văzut de un car de ani! a strigat colegul cu veselie. Ce mai faci, bre, cum îţi merge? N-ai mai dat pe la serviciu…
-Hm, eu… dar nu a apucat să explice nimic fiindcă tipul turuia înainte povestind despre succesele lui, despre promovarea pe care o primise după ce a plecat Nilă, despre cît de bine este acuma ‘la ei’. În sfîrşit, îşi aruncă ochii peste castronul cu struguri.
-Mulţi struguri, remarcă în treacăt. Dacă sunt şi buni la ceva, mă întreb!
-Foarte buni, a replicat mîndru Nilă invitîndu-l să guste. Acum avea şi el cu ce se lăuda!
-Da, da, ar fi ceva de ei, zîmbi amicul cu un aer distrat. Nu tocmai răi. Dar nimic de viitor!
-Cum adică “de viitor”? se miră Nilă.
-Aşa, zise enigmatic amicul.
Pe urmă lămuri misterul tot el:
-Strugurii îi mănînci şi gata. Nu te-ai ales cu nimic. Ia uite aicea!
Şi scoase dintr-un buzunar trei nuci mari. Nilă îl privi nedumerit.
-Da, nuci! continuă entuziasmat amicul. Asta da investiţie!
-Cum “investiţie”? îngăimă uluit Nilă.
-Foarte bine! Iei nucile, le spargi, mănînci miezul iar cojile le îngropi în pămînt. Vine ploaia, le udă, şi pac! Peste noapte te trezeşti cu o livadă de nuci.
Nilă nu îşi revenea din uimire.
-Şi cît ceri pe ele? întrebă el un pic ezitînd. Ştia că nu prea avea ce să îi ofere în schimb.
-Nu vroiam să le vînd, răspunse iute amicul. Dar pentru tine…fie! Castronul ăsta de struguri ar fi suficient. Numai pentru că te cunosc demult, adăugă repede şi făcu un gest ca şi cum ar fi intenţionat să pună nucile la loc în buzunar.
Nilă se sperie că ar putea să piardă ocazia. Îi puse repede castronul cu struguri în braţe, înşfăcă nucile şi porni iar la drum. Însă oboseala îl ajunse repede. În plus, se întunecase iar pe lîngă el i se părea de la un timp că păşeşte o umbră. Îşi luă inima în dinţi şi se întoarse brusc, gata-gata să se ciocnească cu un tip cam afumat. Nilă rîse de spaima lui iar insul rîse şi el blajin. Nu părea deloc agresiv. Asta era foarte bine.
-Nene, dacă nu te superi, şopti individul cu un glas răguşit. Dacă nu te superi… dar numai dacă nu…
-Dacă nu, ce? spuse îngăduitor Nilă. Beţivii îi inspirau milă.
-Dacă vrei să îmi zici sincer. Acolo ai trei nuci sau- înghiţi în sec- le văd eu mai multe?!..
-Vezi bine, sunt trei. Este o investiţie, repetă Nilă cu mîndrie cuvintele amicului său.
-Hm, sughiţă beţivanul. O invest…investiţie?!
-Sigur, îl lămuri vesel Nilă. Mănînci miezul, îngropi cojile în pămînt, vine ploaia…
Pe beţiv îl pufni rîsul. Cu lacrimi.
-Băi, pri..etene… băi… asta… nu creşte nimica! De aici… nimic! bîigui tipul printre sughiţuri. Apoi dete din mînă convingător:
-Nimic!
-Cum nimic? se indignă Nilă. Mi-a spus un amic, un prieten de-al meu!
-Ce.. care a…mic? De unde? Las-o…Bă, ia aici…
Şi întinse pumnul drept înspre el. Nilă tresări şi se trase instinctiv înapoi.
-Stai bă, că nu bat! se împletici beţivul. Aaam, am o alună!
Nilă îl privi de-a dreptul bănuitor:
-Treaba ta. Eu am trei nuci.
-Pooţi să… h..ai! hîcîi el. Aluna mea face un pîiî…lc de aluni dacă o îngropi în pămînt… Nu-nucile tale…nimic… coji, atît!
Lui Nilă nu îi venea să creadă. Pur şi simplu nu putea să îşi închipuie că a fost tras pe sfoară de amic. Dacă nici în acela atunci în cine putea să mai aibă încredere?! Grăbi pasul vrînd să scape de beţivan dar îndoiala începuse să încolţească deja în mintea lui. “Şi dacă are dreptate?! Dacă m-a păcălit? Mănînc nucile dar coaja… o pun în pămînt…” Beţivul rîdea în spatele lui iar Nilă simţi că nu mai suportă. “Ce-o fi o fi!” răsuflă el furios şi îi spuse de la obraz individului:
-Ţine nucile, eu n-am nevoie de investiţie. Aluna ta o s-o mănînc chiar acum!
Tipul rămase uimit cu nucile în mînă în vreme ce Nilă grăbea din nou pasul ca să nu fie ajuns din urmă de beţiv. În palmă strîngea cu putere aluna. Dar noaptea coborî curînd iar lui îi fu silă să meargă pe întuneric. Se retrase sub un gard şi adormi. Cît timp dormea de sub gard ieşi un şoricel. Şoricelul ronţăi aluna apoi fugi. Cînd se trezi Nilă crezu că a pierdut aluna. Se scotoci în buzunare îndelung dar prin ele flutura numai vîntul.
-La urma urmei, poate e mai bine aşa, se răzgîndi el. Mai trebuia să am grijă şi de un pîlc de aluni…
Şi plecă fluierînd mai departe.
poveste previzibila. nimic literar, ar fi trebuit lucrata povestea, pshiholog, e pentru elevi!
dani