Vecinul bătrân îmi spunea într-o zi:
„Omule, nu umbla în întuneric!
Te împiedici şi cazi.
Adesea nu te mai poţi ridica.”
Sfatul său a fost bun; l-am urmat.
Mi-a mărturisit într-o zi
Tânăra profesoară de la parter:
„Omule, mă tem să dorm în întuneric.
Simt cum toate puterile nopţii
Îmi dau târcoale,
Se ridică împotriva mea
Şi nu pot adormi.”
„Nu fi îngrijorată, dragă!
Este semnul acestui secol stingher
În care ne-am rupt de mama natură
Şi unii de alţii
Şi cotrobăim cu ochi flămânzi
După fantome şi după ziua de mâine
Prin cer.
Dar cine mai doarme-n beznă azi?
Diodele de la telefonul celular,
Semnalizările de la butonul ‚Power On’
De la computer ori de la televizor,
Ceasul electronic de la cuptorul modern
Sau garda detectorului de fum din salon
Licărind roşu ori verde-pal,
Alungă întunericul de prin nopţile noastre
Şi se încaieră printre visele scurte şi agitate,
Val după val,
Ca nişte demoni coborâţi din infern.”
„Înţeleg vecine, dar eu nu am computer,
Nici telefon şi nici cuptor cu microunde.
Televizorul e de pe timpul lui Tutancamon
Iar detectorul de fum s-a stricat din vară.”
„Atunci aşteaptă seara şi aprinde
O candelă lângă icoană!”
Dan David, Los Angeles, 09-24-2004.
in intuneric vezi uneori mai bine
asa cum am simtit citindu-ti poemul
e palpitant
m-am simtit ca o oarba ce-si cauta
paharul de apa.
cifrele cotatiilor ma deranjeaza
un poet nu poate fi bun mereu mereu
poemul nu e aritmetica
dar in intuneric poti sa ai unele scapari
pe care numai poetul le intelege
bianca