Din cand in cand, o imagine imi impresioneaza retina ochiului interior: o tanara mireasa, pe treptele unei case cenusii, in plin soare, zambind, iar eu, copil, langa cismea, beau apa si simt pur si simplu cat de curata este dantela rochiei albe…
Incercati sa priviti viata trecuta printr-un ciob de singuratate.
Puteti alege si unul din sticla colorata.
Dar e bine sa nu perturbati claritatea amintirii prin adaosuri de fals optimism.
Asa ca folositi un ciob incolor, clar, limpede.
Asezati-va intr-un fotoliu, pe o prispa sau pe treptele unei scari, in functie de cata connfortabilitate doriti sa dati reveriei.
De obicei, eu asociez singuratatea cu un scaunel de lemn cu trei picioare dintr-o bucatarie de iarna.
Prin urmare, acolo imi voi instala punctul de observatie.
Amintirile mele sunt ca pestrite, ca si un vitraliu.
Asa ca, e probabil ca voi gasi in jurul meu cioburi de felurite culori.
Aleg unul la intamplare.
E galben.
Astfel, pentru inceput, imi voi aminti toate lucrurile, oamenii, faptele si gandurile de nuanta galbena
yellow…yellow submarine, yellow tree, yellow cab, yellow pages…
Regret ca n-am amintiri anglo-saxone.
Aiurea, nu regret nimic.
Galben..nu ma suna picasso sa-mi dea detalii despre perioada sa galbena..nici macar un sms…”sunt eu, picasso…”
galben…frunze, toamna, soare de septembrie. pare o succesiune banala de repere. toti autorii fug de clisee, incercand sa dezvolte alte realitati, negandindu-se ca insusi originalul a devenit un cliseu.
asa ca revin la amintirea mea cu iz de turgheniev.
stiati ca mircea lucescu il prefera pe turgheniev? v-am spus-o asa…
m-am nascut toamna. asadar, am tot dreptul la emotii de toamna.
emotiile mele de toamna sunt amprentate de un melc, o partida de popa prostu, o bucatarie mica (sacrificata acum pe soclul unui edificiu comercial), o frunte de inger, un inel mistic, o pisica pe nume zizi, 1001 de nopti istorisite intr-una singura, un sarut la miezul noptii din ajunul zilei in care am implinit 30 de ani, suvitele aurii sarutate fir cu fir, recolta de soare…
ciobul asta galben imi raneste ochii, ca niste lentile de contact prost puse.
le voi pastra in lacrimi, se spune ca au proprietati aseptice.
vindeca tot.
un alchimist spunea: ah, daca as reusi sa inventez acea lentila care sa focalizeze razele soarelui pe un graunte de nisip, transformandu-l intr-un gram de aur…
vorbele astea mi le-a spus intr-o taverna, la ora inchiderii, cand hangiul stergea paharele fixandu-ne cu priviri de portarel.
din ciobul sau de saracie, alchimistul visa.
i-am platit absintul si am plecat singur pe strazi.
nu, nu ploua. stiu ca va asteptati ca afara sa fie noapte, sa ploua marunt si rece, iar eu sa-mi infund mainile in buzunare, sa-mi ridic gulerul in fata vantului taios si sa plec trist spre casa.
nimic din toate astea nu a fost.
ma aflu intr-un ciob de banalitate. voi iesi din nou, pasind ca un fachir peste cioburile de singuratate ale celorlalti.
dar daca voi calca peste un ciob ce-mi va patrunde adanc, sub epiderma singuratatii mele, imprastiindu-mi ciobul in mii de piese, intr-un puzzle imposibil de refacut?
ciobul meu de singuratate s-a transformat intr-un ochi magic prin care privesc in camera obscura a dorintelor mele.
o caut pe cea mai ascunsa.
cineva mi-o stie.
sunt atat de mandru, incat nu-i cer sa-mi spuna unde e.
e un joc de copii.
din nou, soare.
din nou, raset.
iarba, labirint, vino…
si, uneori, ciobul meu de singuratate rabufneste si se scutura de praf, ii sare tzandara, se agita, ciocaneste in lemn…simte.
simte mirosul iubirii cum ii da tarcoale.
simte ochii Ei.
Superb..ca mai toate cele scrise de aceeasi mana.
Dar nu pot sa nu ma gindesc si la spiritul, sufletul care a condus mana scriind acestea… si inca nu-mi constientizez primul impuls… de a ma bucura pentru el, de a-i zimbi impacat sau de a-l plange.
Oricum, esential este ca imi doresc sa-l recitesc.