ACUM.TV

Cu cine m-am intalnit ieri, la Casa de Pensii? Cu Invartici! Ma credeti ca il uitasem? Desi omniprezent altadata in viata cartierului, de cum s-a mutat, de cum nu l-am mai vazut, am si uitat de el! De-a lungul istoriei, am fost vecini, apoi si colegi de scoala, apoi la licee diferite, apoi colegi de facultate, apoi am ales si ne-am ales cu niste repartitii aiurea, apoi ne-am revazut la aceeasi uriasa întreprindere socialista, ca era una singura de profil in tot judetul si n-aveam alte variante…

In ce ma priveste, am stat, ca multi alti stagiari, prin camine de nefamilisti; la locul de munca am facut de toate si am invatat meserie zi de zi. Dupa care, cu chiu, cu vai, cu concurs, cu audiente, dupa inca doi ani am izbutit sa prind un post…

Dar Invartici? Sa fim seriosi! Prin anul V de facultate, s-a lipit ca marca de scrisoare de fata directorului de la respectiva unica mare întreprindere. Amor nebun, logodna cu dar, a iesit de o masina pe numele ei, dar o conducea numai el… Fata, studenta in anul I, era topita dupa el. Invarteala mergea bine. Au amanat nunta, ca sa termine si ea facultatea, dar pana atunci absolventul Invartici a primit in dar o negatie de la locul de munca pe care nici nu l-a vazut cum arata si s-a invartit de serviciu confortabil, cu birou propriu, sarcini de munca la plimbat hartii si prime grase luna de luna, totul batut in cuie gratie aranjamentelor lui papa-socru.

S-ar fi casatorit ei, pana la urma, dar a venit ghinionul peste director: l-a prins nevasta-sa cu amanta si s-a plans la cine trebuia, de l-a azvarlit forul tutelar in alt judet, iar unde a ajuns, a ajuns ca simplu salariat. In fata pericolului, Invartici, gata sa fie lovit si el ca victima colaterala, s-a orientat corect. A luat cuvantul in sedintele de productie si de partid, a infierat, a criticat, s-a autocriticat pentru lipsa de vigilenta, s-a autopropus la numarat kilogramele de deseuri recuperate si la alte activitati ocolite de toti… Au aparut, dupa un timp, noi subiecte, iar el a iesit din vizor si s-a invartit sa-l mediteze pe copilul Inginerului Sef. Uite asa, s-a descurcat, a scapat…

Fata a plans, s-a certat cu parintii, a fugit de acasa, a venit la Invartici. Chiar il iubea. Dar din punctul lui de vedere, ea nu mai era o partida de viitor. Invartici s-a ferit sa dea ochii cu ea, s-a afisat ostentativ cu alta, cu altele, i-a vorbit ingrozitor de urat cand totusi nu a putut sa o evite, iar dupa cateva saptamani a plecat ea singura. Intre timp, el avea grija sa nu lipseasca de la traditionala bere de dupa program, iar la un pahar de vorba ii „scapa din intamplare” cat il enerveaza „matracuca”, „pisaloaga”, „uratania”, „sclifosita”, de care inainte nu putea sa scape de al naibii ce era taica-su… Mai tarziu, el a gasit scuze si pentru propriile escapade: „Ce, era sa stau pe uscat? Daca nemaritata nu m-a inteles, pai cu saiba-n dest ma manca de viu”, „Am auzit io cam ce facea ea pe unde l-a mutat pe tac-su”… Am revazut-o dupa vreo douazeci de ani, la mare. Acum, dupa atatia ani, tainele nu-si mai aveau rostul. Mi-a spus ca dupa despartirea de Invartici a abandonat studiile si s-a maritat repede, era insarcinata, a acceptat ce s-a nimerit, adica un mariaj pus la cale, in graba, de parinti, cu parintii unui grasun tomnatec…

Da, au trecut peste zece ani de cand Invartici (cum naiba l-o fi chemand de fapt? ma lasa memoria!) s-a mutat in alt cartier, luxos, si-a facut alti amici, instariti, simandicosi, s-a mutat practic in alta viata.
– Ce fai maci?
E gluma lui cea mai buna…
– Invartici!… ce faci pe aici, te pensionezi si tu?
– Mai baiete, ma crezi fraier? Sunt veteran, te scolarizez, poate te scoti mai bine… Am venit sa ma interesez, cica se mai recalculeaza ceva, poate m-oi invarti si eu…

Asa este, toata viata s-a invartit de cate ceva. Era.. este si acum, sunt convins!… expert de necontestat al invartelilor. Cand eram copii, se pricepea de minune sa iasa bine la numaratoare la toate jocurile, iar pentru asta facea el munca plictisitoare a numaratului, de care se fereau toti. Mereu se nimerea in echipele cele mai bune la fotbalul din curtea scolii, mereu se aseza in prima banca la orele profesorilor care erau mai generosi cu elevii constiinciosi, s-a priceput de mic sa se afirme prin organizatiile de pionieri, se orienta sa faca servicii tipilor mai mari, asigurandu-si protectia. Ca din intamplare, cand clasa mergea la munca patriotica prin parcuri, el ori era voluntar de serviciu la poarta, ori se oferea sa ajute nu stiu ce profesor sa faca inventarul cabinetului de specialitate, ori era pur si simplu bolnav o zi. Iar cand se punea la cale un chiul general la ultima ora, tocmai atunci era la toaleta, sau in alta parte, si se intorcea (ghinion curat!) in clasa exact la sosirea profesorului, care pe el nu-l mai punea absent, il remarca pozitiv si in final il trimitea acasa, ca doar nu putea face lectia cu un singur elev…

Surpriza! Imi face o invitatie!
– Hai la o bere, am un gheseft… Fac cinste…
– Hai, mai Invartici…
Mi se pare ciudat, sa-i spun asa, are o varsta, ca si mine, dar cum naiba-l cheama? Ne oprim la o terasa, e cald, e bine, e umbra, e si mai bine… Daca face el cinste, are castig mare. Sa-mi dea Invartici o bere, asta da, am cu ce ma lauda la amici!

In studentie, facea rost de tabere. S-a invartit, cu iuteala maxima, sa intre in Partid. Nu era sedinta sa nu ia cuvantul, sa nu critice ceva, sa nu evidentieze pozitiv activitatea unor colegi, despre care am aflat mai tarziu ca sunt plini de pile la nivel inalt. I s-a dat o functie propagandistica, o alegere potrivita, trebuie sa recunosc. Avea papagal, se strecura pe sub pielea profilor, se facea placut oriunde. Nu stiu cum se descurca, dar iarna de iarna si vara de vara avea la dispozitie cel putin zece bilete gratuite in tabere sau, in cazul cel mai rau, platibile la jumatate. Pentru pilosi, Invartici aranja sejururi in ce perioade doreau ei, urmarea fiind ca pilele lor puteau deveni, din cand in cand, si ale lui.

Pentru cei fara pile, tabara se nimerea invariabil in aceeasi perioada cu a lui Invartici, iar beneficiarii aveau, in gluma, sarcina de Partid sa-i plateasca orice consumatie, cate unul pe zi. Nu era mare lucru, mai ales ca atmosfera in grup era placuta, dar am observat ca daca vreunul nu lua gluma in serios, era ultima lui tabara. Fiind vecini si fosti colegi de scoala, m-a inclus in cercul de favorizati, dar am avut grija sa-l cinstesc plenar in zilele cand imi venea randul.

Ma invita la cel mai scump restaurant din zona, comanda cea mai scumpa bere, plus o gustare pantagruelica, si printre inghitituri, imi explica:

– Uite care-i treaba, avem o combinatie, exista un fond de intrajutorare, contribui acum, mai atragi pe cineva, macar trei colegi, prieteni, contribuie si ei, peste cinci ture iti vine tie randul sa bagi banu’ la buzunar…

Intotdeauna Invartici a facut mici afaceri. Il vedeam prin curtea casei, trebaluind, imbracat intr-o salopeta dintre acelea distribuite muncitorilor din sectii. La mirarea mea raspundea invariabil: „Ei, m-am invartit de una… Da’ sa stii ca nu mai sunt la depozit, cica o sa aduca luna ailalta… te anunt eu…”. M-am ferit de aranjamentele lui, pentru ca nu ma simteam in stare sa-l imit.

A fost un an in care si-a trimis copilul la scoala numai cu creioane chimice si cu registre de 200 de file, cu „patratele lungi” si cu coperti groase, cartonate, desi cel mic se tot ruga sa-i cumpere creioane si caiete normale, ca sa nu mai rada colegii de el. Nici o sansa! Invartici se invartise de rechizite de la acelasi depozit al intreprinderii, incercase sa le vanda in cartier la pret de dumping, insa nu le dorea nimeni si trebuia sa le consume cumva.

In fiecare primavara isi asorta traditionala curatenie cu lucrari gospodaresti de anvergura, la care trudeau, in timpul programului de lucru de 8 ore, „baietii” care aveau nevoie de o semnatura, o aprobare, o sustinere de la sindicat. Scule si materiale, nu era o problema, rezolva Invartici, de la acelasi depozit, iar altii, mai sefi, dar tot legati de el cu ceva, le justificau integral pe probleme de serviciu.

Devin prudent…
– Hei, hei… tu vrei sa ma bagi intr-un joc piramidal?
– Fii serios, dupa ce iti vine randul, reintri, o iau toti de la capat… Ce joc piramidal? E asa, ca o roata, nu tii minte cum era la intreprindere? Doar ca, de data asta, intra mereu in plus altii, se aduna mai multi bani… Si sa nu zici ca-s baiat rau, te bag mai in fata, lasi si tu o treime… Nu pentru mine, ca ne cunoastem, da’ sunt altii, mai mari… Fii baiat destept, faci propaganda, mai aduci fraieri, si iar te bag peste rand…

„Roata” a fost o moda care a contaminat, pentru o vreme, angajatii din fabrici si uzine. Mai multi colegi puneau o suma frumusica la comun, luna de luna, iar fiecaruia ii venea o data randul sa primeasca toti banii. Invartici era intotdeauna organizatorul, el tragea la sorti ordinea in care se beneficia de bani, el facea si pe casierul… Din comoditate, ceilalti acceptau efortul lui dezinteresat, desi oricum s-ar fi tras la sorti, norocosului Invartici ii venea randul in vara, chiar cand pleca in concediu.

De fiecare data, apareau discutii legate de cei care intarziau plata, iar eforturile casierului Invartici de a rezolva problemele erau atat de evidente, incat la primirea banilor nici un beneficiar nu facea farmacie pana la ultimul leut. Niciodata nu se nimerea sa fie bani potriviti si cel ce avea de luat „roata” renunta generos la diferenta, bucuros ca are „un ban gramada”. Atunci cand oamenii se intelegeau fara intermediar si isi dadeau singuri banii unul altuia, Invartici devenea nervos, tipa in gura mare ca pierde socoteala, ca renunta sa mai munceasca pentru altii si mereu se gasea cineva care sa-l roage sa se ocupe tot el. Ca din greseala, se razboia exact cu cei care platisera direct beneficiarului, cerandu-le banii inca o data, in gura mare, pe motiv ca el nu i-a bifat pe lista. Sigur ca totul se rezolva in final, dar data urmatoare oamenii evitau scandalul, il acceptau ca intermediar, si atunci Invartici devenea numai lapte si miere.

Sunt putin nedumerit:
– Pai cum ma bagi tu peste rand, daca-s altii mai mari?
– Hai, mai, nu ma cunosti? M-am dat pe langa ei, m-am invartit… Iti aranjez si de mers in statiune la tratament; daca nu esti bolnavior, gasim noi ceva, am si doctor baiat subtire, te costa un ban, dar stii… stai in fata…
– Mai Invartici, nici n-am iesit la pensie si ma apuc de chestii de-astea… Hai, lasa-ma sa ma obisnuiesc… Poate mai tarziu, peste o vreme…

La întreprindere, dupa ce s-au linistit apele cu directorul care era sa-i fie socru, Invartici a inceput sa cocheteze cu Sindicatul. A reusit performanta de a avea permanent o functie sindicala importanta si ani de zile n-a mai trecut prin sectia unde era angajat, decat in zilele de leafa. Cand a vazut cum merg lucrurile, a aranjat sa fie mutat, pe hartie, intr-o sectie cu conditii grele de munca si toxicitate ridicata, alegandu-se cu tot felul de sporuri la salariu, dar muncind cu spor 8 ore pe zi tot prin birourile sindicale. Banuiesc ca anii lucrati teoretic in sectia respectiva l-au ajutat sa se invarteasca de pensionare cu cativa ani inaintea varstei standard.

Dupa decembrie 1989, cand marea întreprindere si-a restrans activitatea, n-a mai mers invarteala, iar Invartici s-a mutat iar, intr-o sectie cu activitate mai curatica, unde putea sa vina zilnic, sa stea la un birou elegant, sa fie boier. Insa a avut grija sa ceara o marire de salariu, ca sa nu „piarda la bani” din cauza ca nu mai avea dreptul la sporurile din vechea sectie. Si i s-a aprobat! Dar nu uita sa se dea mare in fata celor mai tineri, care nu-l cunosteau prea bine, cu anii lui de munca grea in sectia pe care ani de zile o vazuse cel mult de doua ori pe luna si atunci nu stia cum sa plece mai repede, de frica sa nu respire aer cu chimicale. Financiar, a stat din ce in ce mai bine, pentru ca s-a invartit de certificate de handicapat si revolutionar si implicit de scutiri de impozit si tot tacamul…

Despre soarta lui dupa ce s-a mutat din cartier, stiu prea putin. Si-a cumparat o vila in centrul orasului, s-a mutat acolo, a trecut prin mai multe partide de toate orientarile, si-a facut amici noi, mai bogati, mai influenti. Cum de a avut deodata atatia bani, cine stie? S-o fi invartit de un imprumut, de o mostenire, niciodata nu a spus clar de unde are bani, desi barfele se leaga de anii in care functia i-a adus plocoane grase cash ori in natura. Nu as fi surprins, pentru ca el aranja repartitiile de locuinte, la mana lui erau biletele de concediu prin sindicat, el avea un cuvant de spus la angajari, transferuri, mariri de salariu… In ani si ani, a reusit sa inoculeze celor momiti cu astfel de avantaje, adica de fapt victimelor lui, un sentiment confuz de culpabilitate si complicitate, care-l punea permanent la adapost de dezvaluiri indiscrete.

Neinteresat de propunerea lui, am devenit neinteresant. Conversatia se aplatizeaza, discutam banalitati, despre fotbal, despre vreme, preturi, colegi vechi… Deodata, exclama:
– Aoleu, nevasta-mea, fi-mi-ar nevasta!

In plin sezon turistic, el se invartea de bilete prin sindicat la mare si la munte, iar daca nu-i ajungea concediul de odihna, completa cu un concediu medical. Era prilejul sa-si plimbe familia, mai ales ca se invartea si de tot felul de reduceri. In restul anului, pleca in delegatii de cate o saptamana, la simpozioane, scolarizari, schimburi de experienta. Si nu singur! Invartici, ca orice sef cu pretentii, se invartise si de o amanta, plasata pe post de secretara, dar nu la el, ci la BOB, ca sa nu bata la ochi. Nevasta il ierta lunar, dupa ce el ii cumpara ceva nou de imbracat sau un bijou. Respectiva amanta fiind maritata cu un pampalau inofensiv, madam Invartici era sigura ca n-o s-o lase barbatul si accepta situatia, storcand de la consortul infidel bunastare materiala.

Se cauta prin buzunare, straveziu de insistent.
– Ce-i, mai Invartici?
– Iar mi-a schimbat pantalonii, n-am portofel, n-am un chior… Hai, da tu berea asta…
– Nici o problema…
– Imi pare rau, zau… Ne mai vedem, uite, maine… Sau, nu! Intr-o saptamana, tot aici, le golim frigideru’, dau de baut!

S-a aflat mult mai tarziu ca Invartici a fost pus pe liber cu o compensatie de 20 de salarii, dupa care s-a invartit de pensionare inainte de termen folosindu-se de anii „lucrati” in conditii grele. Evident, el stia mult mai bine decat oricine ce aranjamente facuse. Tot el stia cel mai bine ce firme isi deschisese si cu ce asociati, si cum obtinuse contracte cu chiar firmele nascute din continua fragmentare a fostei mari intreprinderi socialiste. Gurile rele barfeau ca priceputul Invartici muta scriptic prin firma lui obiecte care fizic circulau intre firmulitele nascute din foste sectii ale fostei mari intreprinderi de stat, pentru a se parcurge un proces de prelucrare, in fond unitar.

„Intamplator”‚ mutarea la vila din centru (marele secret pastrat fata de vechii vecini pana chiar in ziua mutarii) a precedat cu putin intrarea in afaceri, simultana cu ascensiunea politica. Din momentul acela, vechii vecini si colegi, pentru Invartici pur si simplu n-au mai existat. Cu atat mai surprinzatoare imi paruse, in fata Casei de Pensii, bunavointa entuziasta de care daduse dovada.

Dar nu pleaca imediat. Conversatia lancezeste, in timp ce Invartici face curatenie in platoul cu gustare si in interiorul sticlelor de bere. In final, se indreapta in scaun, rasufla satul si se pregateste sa plece. Scuze, am o urgenta, la revedere, sanatate, complimente acasa, la revedere, mentine-te arati exceptional te invidiez, la revedere, gata – e ultima, la revedere, pa…

Ce mai conteaza numele, cand porecla spune totul? Baiat istet, daca tot n-a mers cu roata, macar s-a invartit de o bere copioasa…

Acest articol a fost publicat luni, 22 mai 2006 la rubrica Mr. Hyde Park FORUM.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.