ACUM.TV

(cu o prefata de Sorin Adam Matei)

Argumentare prin contraexemplu: intelectualul de prestigiu “fără grup”

Pentru a-mi puncta mai clar gândul, voi folosi un model de intelectual diferit de H. R. Patapievici, respectiv unul care se opune din capul locului mecanismelor de funcţionare ale grupurilor de prestigiu, care se străduie să răzbată autonom, a cărui afirmare nu este sprijinită de grupurile de prestigiu, ba dimpotrivă, este frânată de ele.

Aşa cum demonstrează S.A.Matei, în România pe lângă grupurile de putere ale intelectualilor de prestigiu, se află şi ”restul populaţiei, intelectuală sau nu”. Aici putem găsi intelectualul “fără grup” (bineânţeles, aici mă refer la grup în sensul de grup de putere). În această accepţie, categoria intelectualilor ”fără grup”, cuprinde jurnalişti, profesori, artişti, economişti, medici, etc, care îşi exercită profesia în diferite domenii. Printre ei, se află însă şi intelectuali de prestigiu care şi-au cîştigat admiraţia publică tocmai prin refuzul de a accepta mecanismele de funcţionare a grupurilor de prestigiu situându-se în opoziţie netă faţă de ele chiar şi atunci când au făcut parte dintr-un astfel de grup.

Voi mentiona aici cazul lui Valerian Stan, o personalitate cu totul aparte, deoarece a reuşit în această perioadă de tranziţie să intre în opoziţie cu grupuri de prestigiu (putere), atât din domeniul politic cât şi din mass media şi cultură. A ajuns în această situaţie deoarece şi-a urmat etica profesională neacceptând sa-şi anuleze identitatea prin asimilarea identităţii grupurilor de prestigiu în zona cărora şi-a desfăşurat activitatea. Aşadar, ca şef al Departamentului de control al Guvernului, a făcut implicit parte din grupul de prestigiu al politicienilor care în 1996, au câştigat puterea. Cu toate acestea, în celebrele anchete iniţiate în această perioadă, nu a ocolit pe nici unul dintre cei implicaţi, indiferent de baricada politică pe care se aflau : PSDR, PD, PNL, PRM, ceea ce i-a atras îndepărtarea din funcţie.

Ca jurnalist, prin informaţiile aduse şi implicare activă, a stârnit adversitatea grupului de prestigiu dominant în presă, CRP. Voi exemplifica prin boicotul exercitat de CRP în timpul conducerii sale de către D.Tinu, împotriva unei conferinţe de presă convocate de Valerian Stan, conferinţă la care urmau să fie aduse la cunoştinţa publicului informaţii care au necesitat luni de zile de muncă. În urma acestui boicot, a cărui reuşită nu se explică decât prin monopolul şi puterea exercitate de grupul de prestigiu al CRP, la conferinţa respectivă nu a participat decât o singură publicaţie, Bursa, al cărei director a dat dovadă de verticalitate. Un boicot asemănător a întâmpinat Valerian Stan şi cu publicarea textului ”Anticorupţia – aceleaşi probleme”, text care deşi a fost trimis tuturor publicaţiilor în 24 martie ac., nu a apărut nicăieri.

Cum însă jurnaliştii de prestigiu dar ”fără grup”, nu au un comportament adulatoriu, şi execută în mod autonom actul intelectual, nesupunându-se decât adevărului, se depun eforturi din direcţia grupului de prestigiu dominant în direcţia eliminării lor din spaţiul public românesc. În această situaţie sunt şi tinerii intelectuali care publicau în revista ”Cultura”, vehiculând idei care contraveneau Grupului de prestigiu de la Păltiniş. Una dintre primele măsuri luate de directorul ICR, H.R.Patapievici, a fost după cum ştim, desfiinţarea revistei”Cultura”…In cazul lui Valerian Stan, s-a reuşit însă excluderea sa totală din spaţiul public românesc. Anul trecut, odată cu ”modernizarea” Cotidianului la a cărui conducere a venit Robert Turcescu, Valerian Stan, unul dintre cei mai apreciaţi editorialişti din prima pagină a fost exclus şi de la ultima publicaţie românească; în prezent poate fi citit la New York Magazin, publicaţie a românilor din diaspora. Faptul că în acest an a fost exclus din întreg spaţiul public românesc unde nu i s-a acceptat de nici o publicaţie nici textul ”Anticoruptia-aceleaşi probleme”, demonstrează că, deşi membrii lor mai pier, grupurile de prestigiu au căpătat un fel de eternitate. Ori, într-o societate dominată de grupuri de putere (în plan economic, politic, cultural), orice intelectual care îndrăzneşte să se comporte autonom, nesupunându-se decît adevărului, este exclus, asemenea unui corp străin. El nu aparţine ”paramodernităţii”, ci modernităţii depline.

Tehnici de apărare /promovare în grup: metoda scutului viu

În cursul lunii iulie, în presă, a fost mediatizat cazul istoricului Marius Oprea, hărţuirea şi ameninţările la care a fost supus, împreună cu familia sa; după cum rezultă din discuţiile făcute publice, incriminate ar putea fi ori structuri de tipul fostei securităţi, ori cercuri de afacerişti de tip mafiot alcătuite din foşti securişti, deranjaţi de atacul direct al intereselor lor, realizat prin scrierile lui Marius Oprea.

Spre deosebire de membrii grupului de prestigiu de la Păltiniş, a căror orientare antisecuristică rămâne blocată în abstract, sub forma unui fel de asistenţă constatativ-filosofică, Marius Oprea este un intelectual ce s-a implicat activ în devoalarea structurilor represive moştenite de la fostul regim, atât în plan personal (a avut două procese cu Ristea Priboi şi Marian Ureche), cât şi în plan public, prin tot ceea ce a publicat. Interesant este că scrierile sale apar până la sfârşitul anului 2004 la editura Polirom, aşa cum este cazul lucrării scrise împreuna cu Stejărel Olaru ” Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987, Braşov”, apărută în plină putere a PSD, în anul 2002, sau a lucrării

”Banalitatea răului. O istorie a securităţii în documente”.

Abia începând de la sfârşitul anului 2004, editura ”Humanitas” îi publică ”Moştenitorii securităţii”, în care nu se duce o luptă în abstract cu fosta securitate ci se fac publice nume de persoane şi se prezintă cazuri concrete.
Aşadar, Marius Oprea este modelul intelectualului implicat activ în asanarea societăţii; el nu pune întrebări retorice, nu înceţoşează critica în ornamente metaforico-filosofice; în schimb, a studiat arhivele şi a venit cu documente prin care îşi dovedeşte fiecare afirmaţie. Ne-am putea întreba ce i-a împiedicat pe cei doi membri ai grupului de prestigiu de la Păltiniş, înalţi demnitari de stat în CNSAS, respectiv, A. Pleşu si H.R. Patapievici să procedeze asemănător..

Dar, dacă n-au sărit să îl ajute pe M. Oprea în demersul său arhivistico-scriitoricesc, iată că o fac acum : revista ”22”, ai cărei membri marcanţi sunt şi G.Liiceanu şi A.Pleşu şi H.R.Patapievici, mediatizează hărţuirea la care este supus M.Oprea, prin publicarea discuţiilor purtate la masa rotundă cu tema: ”Intelectuali hărţuiţi de securitate? Cazul M.Oprea”.Tot acum este publicată şi o scrisoare deschisă către Preşedintele Traian Băsescu. Cititnd declaraţiile participanţilor la masa rotundă şi scrisoarea deschisă, am făcut câteva constatări destul de surprinzătoare…

Mai întâi, deşi din titlu ni se anunţă tema ”Intelectuali hărţuiţi de securitate? Cazul Marius Oprea”, din discuţii reiese clar că se vorbeşte în afară de cazul actual şi critic al lui Marius Oprea doar de un singur alt intelectual, Patapievici şi de odiseea sa cu căpitanul Soare care l-a adus în atenţia mass mediei. Singurul care mai pronunţă un alt nume de intelectual în afară de cel al lui Patapievici, este tot Marius Oprea care aminteşte de Mihai Răzvan Ungureanu, arătând şi de ce face această legătură: deoarece tipicul după care a fost făcută cercetarea în cazul celor doi, a fost asemănător cu cel urmat în cazul său.

Toţi ceilalţi intelectuali urmăriţi, ameninţaţi, maltrataţi de persoane nici până astăzi descoperite (şi slavă Domnului, după 1989, numai ziarştii ar fi cam o duzină), sunt împinşi în zona tăcută a unei expresii anonime; citez: ”…mulţi alţi ziarişti şi diverse personalităţi”, expresie care apare doar în scrisoarea deschisă adresată
Preşedintelui Traian Băsescu. În schimb, cazul lui H.R.Patapievici de acum zece ani este reiterat atât în discuţiile de la masa rotundă (G.Liiceanu o face incă de la a doua sa frază), cât şi în scrisoarea către Traian Băsescu. Mai mult, atât G.Liiceanu cât şi A.Pleşu alocă aproximativ 50% din intervenţiile lor rememorării ”întâlnirii” dintre H. R. Patapievici şi structurile represive din 1995, analizând şi cauzele care ar fi putut determina pe I.Iliescu să dea liber unei acţiuni de urmărire a lui H. R. Patapievici; ajuns în acest punct, G.Liiceanu face referiri şi la articolul lui H. R. Patapievici, ”Regimul lui Iliescu”…

Şi mai interesantă mi se pare însă intervenţia lui A.Pleşu. Lăsând la o parte faptul că se ocupă şi dînsul de rememorarea momentului Patapievici-Soare deplângând faptul că acesta a fost interpretat drept o construcţie a unui grup de prestigiu (!), un aspect de o deosebită importanţă îmi atrage atenţia: A.Pleşu, fulgerând împotriva puterii care ţine cont în cazul lui Marius Oprea de rapoartele serviciilor secrete când este vorba de numirea lui într-o importantă funcţie în stat (demnitar la Arhivele Nationale), nu sesizează cazul lui Patapievici (dacă tot a fost luat ca termen de comparaţie faţă de cazul lui M.Oprea),ca abătându-se de la acest tipic… Pentru că şi H.R.Patapievici a fost numit în înalte funcţii asimilate celor de secretar de stat, ba chiar la un moment dat, a avut două astfel de funcţii în acelaşi timp – iată, avem cazul funcţiei deţinute în CNSAS si a celei de la ICR! Ori, apare cu îndreptăţire întrebarea: în cazul său, puterea nu a ţinut cont de rapoartele serviciilor screte? De ce?
Sau rapoartele serviciilor secrete au fost favorabile? Şi iar supărătorul: de ce?

Oricum ar fi, comparaţia tipicului cazului Marius Oprea cu tipicul cazului H.R.Patapievici mi se pare cel puţin neinspirată. Căci, dacă ar fi să urmărim atent şi până la capăt această comparaţie, ştiind că acel căpitan Soare a urmărit doi tineri în 1995 (H.R.Patapievici şi Mihai Răzvan Ungureanu), care au ajuns ambii în final în vîrful ierarhiei sociale, ar trebui să ne aşteptăm ca şi evoluţia lui Marius Oprea să fie cel puţin asemănătoare! Ori, deşi a fost propus chiar de către A.Pleşu pentru funcţia de demnitar la Arhivele Naţionale, iată că în cazul său se face abaterea de la tipic…

Din cele spuse până aici, sper că mi-am motivat impresia mea că M. Oprea, un anticomunist şi oponent activ al structurilor de tip securistic, pare a fi folosit folosit de intelectualii specializaţi în rezistenţa prin cultură la sistemul represiv, pe post de scut viu , apărând membrii grupului de prestigiu de la Păltiniş, prin transfer de imagine, de acuza pasivităţii….active . Căci pasivitatea astăzi este..o acţiune. O acţiune în avantajul tendinţelor antidemocratice.

(CONTINUARE IN NUMARUL VIITOR)

Acest articol a fost publicat luni, 21 noiembrie 2005 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.