Mi-am chemat în treacăt iubirea, sperând că-mi voi găsi liniştea nopţilor pierdute şi teama că nu voi putea să-mi înalţ strigarea către zări, că nu voi putea să-mi trasez pe faţă cutele vremii ce au fost, dar mai ales a prezentului.
Îmi las văpaia inimii să ardă, fără pic de milă, de parcă aş fi sado-masochistă şi mă doare…. Mă doare din ce în ce mai tare, chiar dacă nu curge sânge deloc, decât acolo, în fundul sufletului meu.
Imi privesc palmele şi văd cum mâinile tale mi le strâng finuţ. Apoi, îmi privesc faţa şi văd cum buzele tale îmi dăruie sărutări fierbinţi, iar în cele din urmă, îmi privesc sufletul şi trupul şi văd cum… plânge…
Îmi îndrept mâna către inimă şi încerc să o pun în locul creierului. Numai aşa aş vedea cu adevărat ceea ce vreau…, dar nu pot. Ceva mă opreşte. Oare ce să fie? Singurătatea? Teama? Iubirea sau cine ştie??? Poate că eşti TU!
Mă las purtată către cele mai înalte culmi ale singurătaţii şi-mi strig căutarea, şi-mi strig disperarea, şi-mi strig durerea, şi-mi strig…singurătatea….!
Ne nastem si adesea murim singuri…Puterea de a marturisi si striga durerea de dragoste este un dar!Nu dispera,va trece…Timpul va cicatriza ca un inghet suprafata apei,oglinda va oferi imagini obiective, amintirile vor poposi mai rar deasupra clipelor de tradare,sufletul va incepe timid sa se elibereze de obsesii si va ramine limpede ceea ce a fost sau este tulbure.Putere!
Ev Moraru
Frumos si ..trist! Stii, numic nu dureaza o vesnicie! Nici macar tristetea…Asa ca nu iti ramane decat sa zambesti! Mult succes!
Ma bucur ca iti place….
Te mai astept..,cititor fidel…:-)
Ella