Îmi vâjâie în tâmple zilele de-odată
Îmi jur credinţă mie, aşa mi-am şi promis
Te vreau, dar nu te vreau, sunt ruptă parcă
De tine şi de trupul, ce ieri era un vis.
Îmi trec mii de cuvinte, prin creierul albastru
Ce s-a făcut acum, aşa cum nu gândeam,
Îmi las să-şi spună gândul, dar poate nu îl lasă,
O inimă, ce plânge, dar fără un suspin.
Sunt eu, o mică rană, în zarea ce-i trecută,
Nu-i nici măcar un soare ce pare s-asfinţească,
Mă-nclin în faţa vremii, a timpului ce-a fost
Şi-ţi spun cu lacrimi calde, că nu mai are rost.
De cred sau nu, nu-mi pasă, ce spun, fără cuvinte
Sunt slabe şoapte însă, ieşite din morminte,
Create de cu seamă, de mine, de durere,
Mă-nclin în faţa ta, iubire, cu plăcere.
Şi-ţi spun ca orice doamnă ce trece prin durere,
Te-aştept să vii iubire şi-ţi spun: „ la revedere!”