M-am decis sa scriu despre povestea acestui bun prieten dupa o lunga cugetare. La vremea respectiva, sentimentele-mi erau impartite între admiratie si ingrijorare. Acum, am ramas doar cu admiratia.
Razvan a venit in Canada la doi ani dupa mine. Ne-am cunoscut in curtea scolii, fetita lui fiind de aceeasi virsta cu fie-mea. Inginer, plus ceva post-universitar, tip cultivat, cuminte, cam taciturn. Ne-am imprietenit repede si impreuna cu alte 2 familii am format un grup mai mare, mereu impreuna la cite un picnic, barbecue, onomastica sau partida de tenis.
Ca in scenariul cunoscut, Razvan a inceput ca noi toti, cu slujbe de conjunctura, cu mult sub calificarile lui dar bune sa plateasca facturile (sotia lui nu stia deloc engleza). Si-au luat o masina la mina a doua, ceva mobile si in general dadea impresia ca merge cu rabdare inainte.
Dupa un an jumate a prins in sfarsit un job ca lumea, intr-o companie de IT cu bune perspective de avansare. Imi amintesc si acum cum ii sclipeau ochii de bucurie cind mi-a spus vestea cea mare. Dupa citeva luni incepuse sa se uite dupa o casa sau condominium. Toate pareau pe fagasul normal.
Dar dupa alte citeva luni a inceput marele “bubble” al IT-ului. Recesiunea deja muşca crunt in stinga si-n dreapta. In discutiile cu Razvan, el parea linistit spunindu-mi ca compania lui e foarte puternica (a 5-a din Canada), sefii le-au spus ca actualul “slow-down” e o chestie temporara, au mai fost in trecut, s-au facut rezerve financiare pentru astfel de cazuri.
Dupa o saptamina a fost lasat in somaj!
A fost foarte afectat dar s-a repliat destul de repede. S-a mutat la un apartament cu chirie mai ieftina, si-a contactat fostul employer si si-a reluat slujba dinainte. Dupa scurt timp era din nou Razvan, cel pe care-l stiam.
Apoi la vreun an dupa asta iar am remarcat umbre pe fata lui. Devenise si mai tacut, mai retras. Pina la urma, prin niste manevre “de culise” ale unor sotii insistente am aflat …. Razvan fusese diagnosticat cu cancer testicular! Dupa 2 saptamini l-au si operat!
L-am revazut dupa iesirea din spital neobisnuit de calm si echilibrat. De parca fusese o operatie de apendicita. Mi-a zis ca i s-au oferit 2 optiuni post-operatorii: terapie cu radiatii sau monitorizare periodica, cu analize, raze X, tomografii. A ales-o pe cea de-a doua. Ne-a rugat pe toti din grup sa nu spunem la nimeni de diagnostic si operatie, motivul fiind “ca sa nu afle familia lui din tara”. Aveam sa aflu mai tarziu ca motivul asta nu era si singurul. Ca sa mearga la radiatii ar fi trebuit sa renunte la servici. Ori, in acel moment, sotia lui abia isi gasise un servici part time. In ciuda bolii, simtul datoriei fata de bunastarea familiei nu l-a parasit. Si Razvan si-a vazut de ale lui cu acelasi stoicism si incredere. Din 3 in 3 luni se ducea la spital iar noi il intrebam “cum au iesit analizele?” Trei ani la rind, ne-a spus pe un ton optimist “totul e OK!”
L-am admirat pe Razvan pentru taria de care dadea dovada. Ma intrebam cu groaza “eu ce-as face in locul lui?” Oare cum ar fi sa-mi raspund la intrebari de genul: “Voi mai fi in viata peste 2 ani? Daca imi apare din nou, va fi o moarte usoara sau dureroasa? Oare imi voi vedea fata absolvind liceul?” ….. Trebuie sa recunosc, in sinea mea, rasuflam usurat ca nu era cazul!
Il intilneam la supermarket sau cu fetita de mina in parc. Desi unii dintre noi i-am sugerat sa renunte la servici si sa beneficieze de asistenta sociala in astfel de cazuri el a refuzat cu hotarire. Mi-a spus “Cum crezi ca as mai face faţa la toate astea DACA N-AS AVEA UN SERVICI, un rost, acolo? Sa ma uit pe pereti sau la TV toata ziua? As cadea imediat in disperare daca as ajunge la mila si regulile altora dar asa, sunt inca propriul meu stapin! ”. N-am avut replica si am schimbat subiectul! Dar i-am dat dreptate in sinea mea.
O prietena din grupul nostru, Doina, a comis o mica indiscretie (a spus “stirea” unei cunostinte mai in varsta, tanti Valerica) iar rezultatul n-a intarziat sa apara!
Razvan a trecut odata pe la noi, sa ia niste DVD-uri. Mi-a zis:
– Sunt negru de suparare!”….
Eu, in gind, mi-am zis: “Se vede!”…
Cu glas tare:
– Ce-i baiul?”
– Eram in curtea scolii, zice Razvan, o asteptam pe junioara. Cine se apropie de mine? Tanti Valerica!….Nu-ti spun ce faţa plouata avea si ce ochi de bocitoare!”
– Cum asa?” eu de colo
– Pai imi vorbea de parca eram cu un picior in groapa! O tinea intruna “Aoleo, domnu’ Razvan in sus, domnu’ Razvan in jos! Dar cum va simtiti? Va doare? Dar faceti chemoterapie? Va putem ajuta cu ceva?”…. Degeaba ii spuneam eu ca sunt in regula ….. ea mai avea putin si incepea sa boceasca!”
Si apoi adauga cu naduf:
– Ei, vezi, d-aia n-am vrut sa spun la nimeni! NU vreau sa ma compatimeasca nimeni, ma-ntelegi? Vreau sa fiu tratat ca un om NORMAL!”
Am ramas chibzuind adinc. De fapt nici acum nu stiu cum s-o dau la un fel. Astia de pe aici zic ca, in astfel de cazuri, e mai bine sa spui la toti, ca sa ai cit mai mult sprijin moral. Eu cind mi-am rupt mina stinga asta-vara, maiculita, tot cartierul a aflat! Razvan insa a ales un alt drum, o alta cale, una de mare consum interior. Oare a facut bine? Inclin sa cred ca fiecare dintre noi, instinctiv, isi da batalia pe terenul cel mai propice.