Orientul antic, unul dintre principalele focare de civilizaţie ale omenirii, surprinde prin marea densitate a faptelor de istorie şi de cultură. Pe un spaţiu geografic nu prea întins, de-a lungul câtorva milenii s-au succedat neîntrerupt şi cu o extraordinară repeziciune şi bogăţie, mai multe literaturi. În lucrarea de faţă ne-am oprit asupra a două dintre ele: literatura egipteană şi literatura ebraică.
Se obişnuieşte adeseori să se fixeze momentul apariţiei prozei narative beletristice în istoria universală a literaturii odată cu momentul povestirilor ebraice, însă, datorită ultimelor descoperiri, s-a ajuns la concluzia că prioritatea în acest domeniu aparţine Egiptului antic. Indiferent dacă vorbim de scrierile egiptene sau de cele evreieşti, gradul de realizare artistică pe care-l prezintă ambele literaturi este remarcabil. Scrierile sunt diverse, cu elemente originale şi comune, cu idei ce ne trimit cu gândul la povestiri dintr-o literatură sau alta, amăgindu-ne cu gândul că avem de-a face cu influenţe clare, pentru ca apoi să aibă loc răsturnări de situaţii, principii contradictorii, stiluri opuse. Într-o scriere predomină elementul fantastic, într-alta elementul aventuros; într-una întâlnim cadrul vieţii de la ţară, într-alta cadrul de viaţă de la curtea faraonului; într-una se elogiază persoana regelui, într-alta se protestează contra oprimării ţăranului; într-una găsim tema iubirii, într-alta tema adulterului et c.
Prima oprire o vom face privind la speranţele de eternitate în scrierile Bibliei şi ale Egiptului antic. De ajutor în acest sens ne vor fi Textele piramidelor, Textele sarcofagelor, Cartea egipteană a morţilor şi, bineînţeles, textele biblice, care, chiar dacă nu constituie o literatură în sensul pe care îl acordăm noi astăzi acestui concept (nu erau destinate plăcerii, stârnirii râsului sau plânsului, ci mai degrabă erau texte ceremoniale) sunt de o extraordinară valoare şi ne sugerează date importante despre înclinaţiile şi trăirile artistice ale acestor popoare. Vom compara cele două viziuni, cele două credinţe şi vom vedea în ce măsură textele umanizează viaţa de dincolo în funcţie de speranţele autorilor. Vom analiza sentimentele lor de siguranţă sau nesiguranţă că vor petrece viaţa de apoi în ceruri, temerile lor şi imaginea spaţiului paradisiac.
În al doilea capitol ne vom opri asupra temei „călătoriei spre cer” şi asupra motivului „judecăţii divine”. Vom acorda mai multă atenţie „confesiunilor” din viaţa de dincolo, discursurilor ţinute de răposaţi, comparând texte din cele două literaturi.
Capitolul trei va fi destinat povestirilor egiptene şi evreieşti. Intrigi comune, deznodăminte diferite, motive şi teme similare dar tratări ale subiectului opuse, elemente fantastice împletite cu elemente reale vor da incursiunii noastre prin această specie a literaturii o deosebită savoare. Vom supune analizei renumitele texte egiptene Povestirea lui Sinuhe, Povestirea naufragiatului, Povestirea celor doi fraţi, precum şi celebra istorie a lui Iosif, sau cartea Genesei şi diverse povestiri ale Vechiului Testament, exemplificând cu pasaje sugestive din operele reprezentative.
În ultimul capitol al lucrării noastre vom privi la scrierile „deşertăciunii” din cele două literaturi. La evrei avem celebra carte a Eclesiastului, pe care o vom compara cu Dialogul disperatului şi Cântecul harpistului.
Pornim la lucru cu speranţa că dezbaterea de faţă se constituie într-o provocare la aprofundarea subiectului propus, o analiză exhaustivă fiind imposibilă într-o lucrare de asemenea dimensiuni.
Speranţele de eternitate în scrierile Bibliei şi ale Egiptului antic
Oameni din cele mai vechi timpuri, din diverse continente, ţări şi tradiţii, au aflat răspunsuri la întrebări ce şi le-au ridicat, întrebări care vizau originea şi sensul vieţii. Cercetătorii care au studiat cele mai vechi texte scrise şi mitologiile care aparţin unor epoci neştiute, au observat că în toate regiunile izolate ale Terrei, între care nu a existat nici un fel de comunicare, oceanele fiind obstacole de netrecut, s-au menţinut acele convingeri fundamentale, proiecţii ale aceloraşi răspunsuri: fiinţa umană nu este constituită numai din trupul vizibil de la naştere până la moarte. În fiecare corp sălăşluieşte un suflet, în mod invizibil. Aceste concepţii le regăsim în toate tradiţiile vechilor populaţii: antichitatea ebraică, egipteană, sumeriană, indiană, chineză et.c.. Pornind de la aceste idei, oamenii ajung şi la cunoaşterea transmisă din generaţie în generaţie, a faptului că sufletele nu mor simultan cu trupurile.
Această convingere a apărut atunci când omul antic a avut visuri în care au apărut persoane decedate. De aici a rezultat că viaţa sufletului ar continua, după “terminarea zilelor” corpului din materie, ducându-se într-o altă lume, în funcţie de faptele sale. Această lume a fost localizată fie sub pământ, fie în înălţimile cerului, cât mai aproape de zei.
Sub o formă mai mult sau mai
puţin complexă, acest mit al vieţii de după moarte într-un spaţiu paradisiac se întâlneşte pretutindeni în lume. În afară de nota paradisiacă, imortalitatea, la care aspiră toate popoarele, se mai întâlnesc elemente caracteristice. Aceste mituri pot fi clasificate, preluând
ideile lui Mircea Eliade, în mituri care vorbesc de extrema apropiere primordială între Cer şi Pământ şi mituri care se referă la un mijloc concret de comunicare între Cer şi Pământ. În prima situaţie, în Cer se putea ajunge prin intermediul unui arbore, al unei liane sau al unei scări, ori escaladând un munte. Când Cerul s-a despărţit brutal de Pământ, epoca paradisiacă a luat sfârşit.
Ţinând cont de aceste consideraţii generale referitoare la speranţele de eternitate, în acest capitol vom compara câteva teme biblice fundamentale cu teme din literatura antică egipteană. Conştienţi de faptul că Biblia este în sine o carte dedicată eternităţii, ne vom limita în a expune doar câteva idei generale legate de Biblie, acordând un spaţiu mai larg literaturii egiptene.
În Egiptul antic, toate speranţele de eternitate erau concentrate asupra regelui, care se credea că şi-ar petrece viaţa de apoi în ceruri. Piramidele, care nu erau altceva decât nişte imense construcţii funerare, constituiau scările pentru ascensiunea la ceruri a regelui. Acesta oferea împuternicire constructorilor piramidelor, care astfel, se bucurau şi ei de eternitate. Textele piramidelor, inscripţii făcute pe pereţii acestor construcţii aproximativ în timpul dinastiei a şasea, fac aluzie la peripeţiile postume ale regelui. Mormintele sunt construite de nobili, care sunt amintiţi şi ei în Textele piramidelor, aceste acte împrumutându-le ceva din imortalitatea monarhului. Pe mormintele acestor antici sunt înfăţişate ofrande aduse lui Osiris, călăuza morţilor, constând în colaci, carne friptă, tămâie aprinsă et.c.. Acest amănunt ne aduce lămuriri în plus legate de concepţia egipteană asupra paradisului, văzut ca o prelungire a vieţii pământeşti, călătoria înspre cer asemănându-se cu una de pe pământ.
Textele sarcofagelor, o colecţie de texte vrăji, erau înscrise pe partea interioară a sarcofagelor aristocraţilor, cu scopul de a obţine glorificarea divină în tărâmul morţilor şi proclamarea lor ca “drepţi”. Aceste texte aparţin perioadei 2100-1700 Î.H.. Imperiul de mijloc aduce cu sine democratizarea credinţelor funerare. Săracii se pot bucura şi ei de o existenţă post-mortem în Câmpul Trestiilor, unde trebuie să cultive o bucată de pământ. Cartea morţilor descrie beatitudinea trăirii în Câmpul Trestiilor, localizat pe bolta cerească în punctul opus Câmpului Ofrandelor, adică la apus.
Din aceste prime idei, putem trage câteva concluzii. Egiptenii au crezut şi ei, ca şi evreii, în existenţa sufletului după moarte. Viaţa de după moarte poate fi petrecută într-un spaţiu benefic, fericit, sau într-unul al chinului. Pentru a ajunge în Paradis, în Cer, e nevoie de sacrificiu. Egiptenii îşi puteau obţine salvarea sufletului prin propriile puteri, prin înfăptuirea unor acte măreţe. Perspectiva biblică este una opusă. Omul nu va putea niciodată să-şi obţină mântuirea prin forţe proprii, aceasta este un dar nemeritat de la Dumnezeu. Viziunea paradisiacă este de asemeni diferită. În timp ce egiptenii umanizează paradisul, conferindu-i atribute terestre, Biblia îl prezintă ca pe un spaţiu necunoscut, dar în care se va cunoaşte o altă dimensiune a fericirii depline: „Nimeni nu s-a suit în cer, în afară de Cel ce S-a pogorât din cer, adică Fiul omului, care este în cer.” Pe de altă parte, sunt prezentate crâmpeie din atmosfera cerului: „El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” Extraordinar este faptul că Biblia nu e o carte a bogaţilor sau a săracilor. În ea se întâlnesc înţelepţii, împăraţii, agricultorii, ostaşii, săracii, orfanii, toate categoriile sociale având acces deplin la „Cuvântul lui Dumnezeu”. Aici nu vom întâlni monopolizarea paradisului de către o singură persoană şi capacitatea de a conferi mântuire o posedă doar Dumnezeu însuşi.
Opus credinţei egiptene, legat de viaţa de dincolo de mormânt, lucrul care îl demonstrează credinţa ebraică este că a crede în acea viaţă este ceva înnăscut în fiinţa umană, de aceea nimic nu va putea distruge acest simţământ al speranţei. Raţiunea umană găseşte suficiente argumente pentru a face loc credibilităţii ideii de viaţă de după moarte. Experienţele ordinare şi extraordinare întăresc credinţa în realitatea vieţii de dincolo de această lume. Mai presus de toate, credinţa autentifică logica şi experienţa noastră.
Credinţa ebraică este într-o viaţă nemuritoare, bazată pe relaţia personală cu Creatorul lumii, Dumnezeu. Centrul de conştiinţă se păstrează după moartea fizică. Această credinţă exclude imortalitatea impersonală sau mistică. Sinele omului nu va fi absorbit într-un alt sine, nici nu va trăi în urmaşii lui, ca la egipteni. Sinele uman caută eternitatea personală. Ideea de care depind toate afirmaţiile legate de viaţa de dincolo este în ce fel de Dumnezeu se crede. Dacă credinţa este într-un Dumnezeu atotputernic, ca cel al evreilor, „al cărui glas este ca tunetul”, „la al cărui pas se cutremură pământul”, a cărui putere „ridică şi trimite fulgerul la ţintă”, nemurirea este garantată în baza caracterului divin, care nu se schimbă. Cine crede în El are viaţa veşnică, iar promisiunile Lui sunt solide şi se vor împlini. A afirma cu tărie credinţa într-un Dumnezeu viu, implică existenţa în cel care afirmă, a Dumnezeului viu. Nimic nu poate schimba credinţa că viaţa nouă din cei care cred în El, va continua şi după terminarea celei de aici.
Tema mistică a mântuirii genului uman prin acţiunea supranaturală salvatoare a unui agent mântuitor are o istorie proprie, mult anterioară creştinismului.
Osiris, zeul mântuitor din cultul egiptean de mistere, este iniţial, un zeu prin excelenţă al vegetaţiei şi al agriculturii. Treptat însă el devine o divinitate preocupată exclusiv de soarta credincioşilor săi, ca zeu-judecător al celor morţi şi garanţie a unei vieţi eterne fericite, dincolo de mormânt. Osiris este numit domn al lumii subpământene, domn al veşniciei şi stăpânul morţilor. În marea sală de judecată din lumea subpământeană Osiris audia mărturisirile fiecărui nou venit. După ce inima le era cântărită în balanţa justiţiei, ei primeau recompensa binemeritată pentru virtuţile sau pentru păcatele lor. Cei fără prihană urmau să vieţuiască pe mai departe în locuri anume destinate lor, unde grâul creşte înalt, unde recoltele sunt întotdeauna abundente şi copacii întotdeauna verzi, iar soţii şi soţiile mereu tineri şi frumoşi.
Învierea lui Osiris şi practicile care au însoţit-o erau considerate ca un model tipic, aplicabil fiecăruia dintre credincioşii săi. De aceea, fiecare înmormântare era o reprezentare a misterului divin îndeplinit altădată pentru Osiris. Miile de morminte cu inscripţii şi picturi descoperite în Valea Nilului dovedesc că misterul învierii se îndeplinea pentru fiecare egipten ajuns în pragul morţii. La început învierea era considerată ca săvârşindu-se atât asupra sufletului, cât şi a trupului. În Cartea morţilor se putea citi că cei decedaţi au inima lor, au gura lor, au picioarele lor, au braţele lor, au toate membrele lor. Alte texte, ulterioare, menţionează că morţii revin la viaţă cu un corp spiritual, denumit sahu.
Octavian Cheţan şi Paul Bălă în cartea lor, Mitul creştin , pornesc de la premisa că, din această religie a misterelor, osirianismul, s-a născut creştinismul. Aşadar, majoritatea simbolurilor, principiilor creştine au la bază credinţe antice. Se pomeneşte aici de iconografia creştină, care este o copie a celei egiptene. De pildă, zeiţa egiptenă Isis Pelagica, va fi introdusă în creştinism şi metamorfozată în modesta figură a sfintei Pelaghia. Asemenea şi hagiografiile Sf. Ecaterina şi Onofrei sunt modificări creştine ale miturilor egiptene. Sf. Ecaterina este numită filozoafă, deoarece aşa era numită Hator.
Sf. Onofrei nu este altul decât Osiris sub cealaltă denumire a sa, Un-Ofer (fiinţă bună). Madona cu pruncul Iisus în braţe este o copie a Isidei cu pruncul Horus în braţe. Când, în urma săpăturilor de la Pftullingau, s-a descoperit o statuie a Isis cu Horus în braţe, cel care a descoperit-o a îmbrăcat-o în argint crezând că e fecioara Maria.
Mântuirea la evrei era reprezentată de izbăvirea de sub dominaţia popoarelor şi de sub dominaţia păcatului. Acel eliberator urma să restaureze naţiunea şi fiinţa umană. Aşadar, ideea mesianică a avut iniţial un caracter în primul rând social şi nu religios. Ea se întemeiază pe credinţa în apariţia unui bărbat vrednic şi viguros, capabil să înlăture toate relele prezentului, întronând o epocă de pace şi de prosperitate pentru cei care îl aşteaptă. Fireşte, această speranţă era nutrită mai ales de popoarele oprimate, dar nu a fost străină nici claselor stăpânitoare, nici opresorilor, care apelau la ea ori de câte ori se petreceau tulburări sociale mai grave, care puneau în pericol securitatea lor socială. Această idee-speranţă o întâlnim la egipteni cu mult înainte de a fi cultivată ca temă majoră de profeţii evrei. La egipteni ea apare strâns legată de credinţa în caracterul divin al faraonului, considerat drept fiu al lui Ra, zeul Soarelui.
Problema păcatului, în Vechiul Testament, era amânată cu ajutorul jertfelor. Perspectiva cea mai vehiculată cu privire la necesitatea acestor jertfe în Vechiul Testament este următoarea: animalele sacrificate de către marele preot, o singură dată pe an, trebuiau să fie fără cusur. Marele preot intra în cortul întâlnirii, în sfânta sfintelor. Aici se aflau aşezate tablele legii, scrise de Dumnezeu lui Moise. Cu sângele mielului sacrificat era stropit capacul ispăşirii, prin care se uita Dumnezeu la tablele legii atunci când poporul păcătuia. Văzând vinovăţia oamenilor şi standardele legilor impuse, Dumnezeu se putea mânia pe popor, însă sângele de pe capacul ispăşirii îi aducea aminte că o viaţă a fost sacrificată pentru acele păcate.
Totuşi, la o privire mai amănunţită, ideea care reiese din Biblie este că Dumnezeu nu putea fi niciodată îmbunat de sângele ţapilor, jertfele fiind aduse doar pentru a-i conştientiza pe oameni de vinovăţia lor:
„În adevăr, Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor, nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe, care se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie. Altfel, n-ar fi încetat ele oare să fie aduse, dacă cei ce le aduceau, fiind curăţiţi odată, n-ar mai fi trebuit să mai aibă cunoştinţă de păcate? Dar aducerea aminte a păcatelor este înoită din an în an, tocmai prin aceste jertfe; căci este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele. De aceea, când intră în lume, El zice: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup; n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat. ”
Jerfa lui Iisus Hristos avea să răscumpere omenirea, inclusiv pe cei care au trăit înainte de El. Sângele lui Hristos, fiinţa perfectă, are puterea să şteargă păcatele.
Tot în legătură cu ştergerea păcatelor este şi ritul spovedaniei. El poate fi întâlnit şi la popoarele străvechi. În Evanghelia după Matei e menţionată mărturisirea păcatelor odată cu botezul în Iordan. Actul confesiunii e pretutindeni o eliberare. La cei vechi el tinde să elibereze omul de răul care l-a lovit. Răul rămâne în el atâta timp cât păcatul nu este mărturisit. De aceea el trebuie expulzat şi mărturisirea este aceea care ajută la aceasta.
Mitologia iudaică cunoaşte o „vârstă de aur”. Este vorba de perioada edenică, în care, prima pereche de oameni, Adam şi Eva, trăiau fără griji, stăpânind şi domnind peste toate vieţuitoarele mării şi uscatului. În vremurile de restrişte, poporul iudeu visa la vremurile care vor veni, sperând că istoria se va repeta cu privire la acest paradis. Îndeosebi profeţii au fost cei care au căutat să răspândească şi mai larg şi să întărească credinţa în readucerea vremurilor fericite de către Iahve, printr-un ales al său, denumit în genere, Maşiah, adică „unsul”(în ebraică).
Călătoria spre cer şi judecata divină
Egiptenii construiau piramidele, scări necesare ascensiunii la cer a regelui, omul de rând primind în lumea de dincolo o bucată de pământ ce trebuia cultivată. Tema ne trimite la spaţiul primordial, Edenul biblic, grădina primită de om de la Dumnezeu, ce trebuia îngrijită. Perspectiva În biblică referitoare la călătoria spre cer este aceea că doar sufletul merge la Dumnezeu, trupul “mergând în ţărână”, “de unde a venit”. Există totuşi şi în Biblie o ascensiune la cer, a trupului şi a sufletului, după modelul lui Hristos, dar aceasta va fi în eschaton, la reîntoarcerea pe pământ a Mântuitorului.
Textele piramidelor conturează destinul ceresc al Faraonului. Scopul suprem este transformarea în Osiris. În viaţa de apoi regele este reînviat de Horus, fiul său. Faraonul nu numai că este stăpânitorul lumii de aici, contingente, el este şi stăpânul lumii de dincolo, este o zeitate supremă. Vrăjile din Textele piramidelor sunt referiri precise la situaţii cu care se crede că se va confrunta Faraonul în lumea de dincolo. Trecerea în cealaltă lume se face prin ascensiune cu ajutorul unei scări făcute de zeul Ra sau prin transformarea în pasăre. Fundalul ridicării regelui înspre ceruri este un cutremur imens, colorat de vâlvătăi de foc năucitoare. Faraonul devine un “fulger de lumină”, metafora fiind identică cu cea folosită in Biblie pentru a descrie apariţia îngerului care a anunţat-o pe Maria vestea naşterii lui Hristos.
În timpul ascensiunii sale, faraonul defunct se transformă într-o fiinţă cosmică al cărui cap este un vultur, tâmplele sunt cerul înstelat, iar faţa, ochii, nasul, dinţii et c., sunt zei. În faţa lui, Porţile Cerului se deschid, iar Faraonul este transformat în lumea de dincolo într-un crocodil: crocodilul Sobek.
Acţiunile ce le îndeplineşte Faraonul în lumea de dincolo exprimă dorinţele, frustrările şi înclinaţia spre magie a egiptenilor. Regele renaşte dintr-un vultur sau din marea vacă sălbatică. Îmbăindu-se în sudoarea înmiresmată a lui Osiris devine nepieritor, iar oasele i se transformă în fier. Pentru a dobândi cât mai multă putere magică, îi fugăreşte şi-i mănâncă pe ceilalţi zei.
Textele sarcofagelor înfăţişează o imagine a lumii de dincolo mai complexă decât cea din Textele piramidelor. Noile concepţii referitoare la viaţa de apoi, prezente în aceste texte, conţin şi credinţe populare excluse din Textele piramidelor. Defunctul poate ajunge în ceruri numai dacă scapă de un număr de încercări şi capcane deosebit de grele. Între cer şi pământ se întinde un năvod gigantic care are rolul de a opri toate sufletele care îndrăznesc să se înalţe la ceruri. Hotărârea şi cunoaşterea părţilor componente ale năvodului precum şi ale bărcilor pescuitorilor de suflete, fac ca defunctul să poată învinge aceste încercări. El este răsplătit prin transformarea în crocodilul Sobek sau în pasăre. Capcanele sunt reprezentate de animale şi demoni cum sunt Pasărea Neagră, Ucigaşul lui Ka et c.. Ascensiunea la ceruri se face şi aici sub forma unei păsări (şoim, bâtlan, ibis, vultur).
Curioasă este apariţia compromisului şi primejdiei în lumea de dincolo, motiv de care nici nu se poate pomeni în Biblie. La egipteni, chiar atunci când defunctul este admis în ceruri, de către un tribunal de zei, apărut în credinţele egiptene mai târziu, destinul său este încă în pericol, din pricina uneltirilor fratelui lui Osiris, Seth, care încearcă să-l omoare . Dacă reuşeşte, defunctul moare a doua oară, de data aceasta definitiv. Pentru a se feri de toate aceste capcane, defunctul trebuie să se folosească de ghidul lumii de dincolo, Cartea ceor două căi. Cartea conţine diferitele părţi ale lumii de dincolo şi numele teribililor paznici ai porţilor cereşti.
Cartea morţilor, apărută în perioada Imperiului de Mijloc, aduce nou în credinţa egipteană o deschidere a porţilor lumii de dincolo către mase. Această sinteze de motive funerare străvechi exprimă ideea că viaţa de apoi este accesibilă atât bogaţilor cât şi săracilor. Câmpul trestiilor şi Câmpul ofrandelor sunt două ipostaze ale paradisului egiptean. Câmpul trestiilor este situat în partea diametral opusă, în estul cerului. La origine, acesta era un loc de purificare şi renaştere, care permitea defunctului să urmeze soarele către vest şi să ajungă în paradis, adică în câmpul ofrandelor. Ambele câmpuri sunt înfăţişate ca şi lăcaşuri osiriene ale defuncţilor, care continuă să existe fericiţi şi să-şi cultive parcelele lor de pământ, astfel, se poate spune că funcţiile lor se suprapun. Cartea morţilor ilustrează o fază ulterioară acestei credinţe. Acum sufletul nu mai face nici o muncă umilitoare în viaţa de apoi, aşa că este înmormântat cu figurine de lucrători care prin viaţă prin puterea descântecului. Se pot observa, în final, două inovaţii majore în Cartea morţilor, inovaţii ce privesc credinţele egiptene în viaţa de după moarte. Prima inovaţie se referă la descrierea procesului defunctului, ce constă într-o cântărire a sufletului pe talerele celui ce ţine balanţa şi a doua inovaţie este faimoasa “confesiune negativă a păcatelor”. Această listă de acţiuni negative ni s-ar părea ciudată astăzi, mai ales când este vorba de munca în exces, considerată ca fiind una dintre cele mai grave culpe.
“Nu am făcut vreo faptă rea, nu am muncit în fiecare zi mai mult decât era necesar…numele meu nu a ajuns în birourile celor care consolează sclavi, nu l-am sărăcit pe orfan de bunurile sale,…,nu am ucis….”
Şi la evrei întâlnim „confesiunea păcatelor”, aceasta fiind condiţia iertării. Omul care venea cu jertfa la altar, trebuia să-şi mărturisească în prealabil păcatul pentru a fi iertat. O notă interesantă în literatura ebraică este aceea a rezolvării conflictului înainte de mărturisire. Confesiunea păcatelor nu are loc în ceruri, la judecată, ci pe pământ, după ce problema a fost soluţionată: „Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului, şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul.” În ce priveşte judecata, ea are în vedere doar faptele trecute, Biblia excluzând compromisul în viaţa viitoare. Separarea va fi clară: „Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre.”.
Aceleiaşi serii de confesiuni negative, la egipteni, îi aparţineau mărturisirile legate de furtul din ofrandele alimentare destinate zeilor şi spiritelor, înşelăciunea şi orice dramă ecologică. Biblia prezintă şi ea câteva cazuri identice. Unul dintre ele este cazul lui Acan, din cartea Iosua, care a furat din „ofrandele date spre nimicire” motiv pentru care a fost şi el nimicit cu pietre. La scena judecatei finale, în Egipt, prima confesiune este urmată de una mai elaborată, în care defunctul neagă orice făptuire a păcatului pentru care membrii tribunalului îl pedepsesc. În final, defunctul ţine un discurs în faţa juriului, după care zeii pun întrebări. Totul stă sub semnul enigmaticului.
Pentru a merge mai departe, acuzatul trebuie să identifice corect, după numele lor, părţile fiecărei porţi pe care o are în faţă şi fiecare paznic de poartă . Privind în Biblie, observăm din nou o diferenţă majoră între cele două credinţe şi culturi. Întâlnim şi aici apărarea sub formă de discurs, ţinut de cel judecat, însă aici nu este vorba de o negare a păcatelor. Pasajul biblic foarte sugestiv este următorul:
„Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin, şi M-aţi primit; am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă, şi aţi venit pe la Mine.” Atunci cei neprihăniţi Îi vor răspunde: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând, şi Ţi-am dat să mănânci? Sau fiindu-Ţi sete, şi Ţi-am dat de ai băut? Când Te-am văzut noi străin, şi Te-am primit? Sau gol, şi Te-am îmbrăcat? Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă, şi am venit pe la Tine?” Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut.” Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui! Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui! Căci am fost flămând, şi nu Mi-aţi dat să mănânc; Mi-a fost sete, şi nu Mi-aţi dat să beau; am fost străin, şi nu M-aţi primit; am fost gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în temniţă, şi n-aţi venit pela Mine.” Atunci Îi vor răspunde şi ei: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând sau fiindu-Ţi sete sau străin sau gol sau bolnav sau în temniţă, şi nu Ţi-am slujit?” Şi El, drept răspuns, le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintr-aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut.” Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică.”
Discursul ţinut de fiecare parte este ulterior sentinţei, nu anterior, ca la egipteni. În Biblie este exclusă îmbunarea divinităţii. Totul este pregătit, dinainte, „de la întemeierea lumii”, atât „împărăţia”, cât şi „focul cel veşnic”. Interesantă este şi inversiunea care are loc în cuvântările acuzaţilor, dacă privim comparativ cu confesiunea egipteană a păcatelor. Cei de la dreapta susţin contrariul, susţin că nu au făcut ceea ce au făcut, iar condamnaţii la focul cel veşnic, cei din stânga, tocmai cei care îşi apără drepturile, sunt condamnaţi. Este promovată aici imaginea unui Dumnezeu omnişcient, care apreciază modestia. Diferenţa dintre cele două judecăţi aparţinând celor două credinţe, chiar dacă este asemănătoare în aparenţă, e extrem de mare în esenţă.
www.fiidestept.com
(continuare in numarul viitor, cand vom relua cu
Povestirile Egiptului şi povestirile Bibliei)