ACUM.TV

Fiind profesor cu carte de muncă, desigur că mă simt solidar cu greva generală care îşi încheie prima săptămînă, fără să se întrevadă deocamdată vreo soluţie. Adevărul este că învăţămîntul a acumulat în această nenorocită tranziţie atît de multe probleme şi atît de serioase – de bugetare generală, de salarizare, de logistică, de adecvare la noua lume, de pregătire şi stare de spirit a cadrelor didactice, de statut social al acestora etc – încît era nevoie de un semnal de alarmă energic.

Tratată de guvernanţii succesivi ca o cenuşeareasă a bugetului, ca o activitate pur şi simplu consumatoare de resurse, educaţia a ajuns să fie tratată în acelaşi spirit de beneficiarii acesteia, elevi şi studenţi, de corpul social în ansamblu. Că practicarea niciunei profesii nu este posibilă fără parcurgerea unor cicluri educaţionale, că educaţia furnizează forţa de muncă pentru toate calificările şi toate nivelele de calificare, nu pare să mai conteze. Profesorii se demobilizează nu doar din pricina salarizării sub nivelul celei din serviciile de salubrizare, ci şi din cauza stigmatului social ce tinde să li se aplice, şi datorită faptului că pot fi pur şi simplu luaţi la bătaie în şcoli, şi pentru că trebuie să suporte mofturile noilor îmbogăţiţi şi presiunile politrucilor zilei.

E un exod al profesorilor pe care nu-l observă nimeni – un exod spre lumi mai senine, spre alte profesii, aparent mai puţin prestigioase, însă ceva mai bănoase. Priveam ieri seara, la televizor, învăţătoare, în mod evident pline de har, plecate în slujbe de secretare ori operatoare de calcul, profesori mai în vîrstă vînzînd ziare, ca să-şi „completeze” veniturile, apoi, am privit politruci din toate partidele dîndu-şi cu presupusul, amintindu-şi că educaţia este prioritate naţională, mirîndu-se ca proasta în tîrg că nu s-au găsit bani la buget pentru a fi tratată ca atare.

Cît priveşte faptul că profesorii din Universităţi – unii, cei de la facultăţile cu locuri cu taxa în exces! – sînt mai bine plătiţi decît colegii din preuniversitar, trebuie să ne gîndim şi la costurile în ce priveşte calitatea. Cursuri ţinute cu sute de studenţi, în săli care cuprind în nod normal un sfert din aceste cifre, cîte două-trei norme, logistică din mileniul trecut, timp pentru autoperfecţionare zero, ca să nu mai vorbesc despre poftă. Nu-mi iau ore peste normă – cît pot! – nu pentru că aş fi excesiv de bogat, ci pentru a-mi păstra cît de cît plăcerea de a lucra cu studenţii. Prefer să-mi completez veniturile cu emisiuni la televiziune şi articole de ziar.

Dar nu toţi profesorii au şansa asta, poate nici n-au chef să facă altceva decît profesia cărora s-au dedicat, aşa că, după cîteva zeci de ore săptămînal, cad sîmbăta laţi şi lunea o iau de la capăt! Şi atunci, de unde calitatea, despre ce Proces Bolgna vorbim? Şi aşa, an de an, absolvenţii vin din şcoală tot mai puţin pregătiţi, cu lacune de cultură generală incredibile şi o limbă română ce te face să cauţi dicţionare român-român! După cum sînt trataţi dascălii, aşa şi rezultatele. La toate nivelele. Despre ce calitate vorbim cînd mulţi dascăli nu mănîncă zilnic, îşi cîrpesc hainele pînă nu mai au ce cîrpi ori le spală pînă se topesc?

Însă, probabil mai mult decît lipsa banilor, pe dascăli i-a scos în stradă această făţărnicie. În timp ce nu sînt bani pentru învăţămînt, aleşii îşi propun noi privilegii, între care şi un ajutor de înmormîntare de 70 de milioane de lei! Poate că-i aude Domnul şi face dreptate! Maşinile le schimbă într-un ritm mai rapid decît cel necesar firmelor să lanseze noi modele. Două funcţionare din ministerul de resort dau fuga pînă în Chile, la o reuniune, că doar ne integrăm în America de Sud, pe post de republică bananieră, nu în Europa! Bugetul iniţial al educaţiei, cel din pricina căruia dl. Miclea şi-a dat demisia, era practic mai mic decît cel din acest an! În condiţiile în care fostul ministru anunţase, că doar acestea fuseseră promisiunile din programul electoral al Alianeţei DA!, ambiţioase proiecte de reformă. Problema este că acest buget nu permite nici măcar supravieţuirea, aşa că nu are rost să ne gîndim la vreo reformă! Pînă la începutul grevei, scociorîndu-se penibil prin buzunare, parlamentarii, ministrul finanţelor şi funcţionarii lui, premierul etc, au mai găsit resurse pentru o creştere cu 0,018%, bugetul nereuşind să ajungă măcar insuficientul 4% prevăzut de Constituţie.

Ei, dar slavă Domnului, cu ocazia instalării noului ministru – sper că numele Hărdău nu e predestinat! – a intervenit pompieristic însuşi Popeye, dîndu-ne vestea unui 5% pentru anul 2006, pentru a se ajunge la 6 procente în 2007, după promisiunea electorală. Dată fiind gravitatea situaţiei, aş trece peste faptul că intervenţia dumisale a pus iarăşi propriul guvern în dificultate. Aş vrea să fiu limpede – o asemenea creştere ar fi pentru moment acceptabilă, nu ştiu însă dacă şi posibilă fără completa restructurare a bugetului, fără reconstrucţia acestuia. Iar dacă este posibilă, fie cu, fie fără restructurarea întregului buget, nu pot decît să mă întreb de ce nu s-a procedat aşa de la început? Ce Dumnezeu au păzit guvernanţii ori, mai tîrziu, parlamentarii din comisiile de specialitate? Trebuia oferită lui Popeye o nouă ocazie de hocus-pocus? Se apropie alegeri prezidenţiale şi nu ştiam?

Deci, nu heirupist vom rezolva problemele educaţiei. Ar trebui construit un proiect de reformă depolitizat – conceput de experţi, români şi străini, la care să adere toate partidele şi, deci, să fie respectat întrutotul indiferent de schimbările politice, iar acestuia trebuie să i se asigure finanţarea. Şi nu e vorba de 5 sau 6%, ci de proporţii mult mai mari din PIB. În 2002, Franţa a alocat educaţiei 17% din PIB şi circa 30% din bugetul de stat. Cu toate acestea, ard periferiile Parisului şi ale altor mari oraşe! Ce naiba vom face cînd se vor trezi „băieţii de băieţi”, din cartiere, care trec mai des pe la crîşmă decît pe la şcoală? Acolo, oricum se plictisesc, cînd nu mor de frig şi nu li se prăbuşesc tavanele în cap! That is the question!

Prin această grevă, prima de o asemenea amploare, profesorii au tras, în sfîrşit, un semnal de alarmă energic în ceea ce priveşte situaţia dramatică a educaţiei naţionale. Dacă se vor mulţumi însă doar cu satisfacerea revendicărilor salariale, iar studenţii doar cu promisiunea creşterii burselor, greva va fi fost făcută, aproape degeaba, perturbînd pe deasupra activitatea didactică din acest an şcolar. Ei ar trebui să obţină la sfîrşitul grevei – pentru că orice grevă se încheie, chiar şi prin îngheţarea anului de studii! – un acord din partea guvernanţilor, parafat de Parlament, în care sînt reprezentate toate partidele importante, privind reforma de profunzime şi de durată a învăţămîntului public din România, care să prevadă şi asigurarea finanţării minime necesare. O finanţare minimă anuală, dar progresivă, pînă va atinge nivelul din ţările care au înţeles importanţa educaţiei în comunitate şi o tratează cu respectul cuvenit. Altfel, vom rămîne doar cu pagubele grevei şi aproape fără niciun folos, în afara unor modeste creşteri salariale. Cînd închei acest articol, sîntem în a cincea zi de negocieri între guvern şi sindicate şi a opta zi de grevă, care pare să se lungească şi săptămîna asta. Faptul că acestea durează, ar putea fi şi un semn bun, ar putea însemna că partenerii de confruntare şi dialog şi-au luat, poate pentru întîia oară, rolurile în serios.

Acest articol a fost publicat marți, 15 noiembrie 2005 la rubrica Romania.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.