Pentru Rapid Bucuresti urmeaza meciul din Cupa UEFA cu Sahtior Donetk. Un meci in deplasare, un meci greu, cu o echipa care a adunat 6 puncte din 6 posibile, care a nimicit cu 2-0 pe teutonii din Stuttgart chiar la ei acasa. Pentru Rapid, o infrangere nu este o tragedie- se califica 3 echipe din 5 si mai este meciul din Giulesti cu PAOK, adica nu cu Real, Juventus sau Liverpool, plus o ultima partida in deplasare cu VFB Stuttgart.
Totusi, partida cu Sahtior are o incarcatura aparte. Este o infruntare intre Lucescu si Lucescu. Mircea Lucescu, un mare antrenor, de care suntem mandri si pentru ce a facut in tara si pentru ce facut in lume. Razvan Lucescu, un antrenor in ascensiune, cu rezultate excelente in actuala editie de Cupa UEFA. Banuitori cum suntem (avem, asa, o placere, sa transferam asupra altora propria noastra nimicnicie), ne si gandim la aranjamente, la un meci strategic, la puncte cadou… Ce bine ne-ar prinde o lectie! Tare as vrea sa vad o declaratie: „Imi iubesc si imi respect atat de mult tatal, incat voi juca mai bine ca niciodata; vreau sa castig ca sa fie mandru de fiul lui” . Si o alta: „Imi iubesc si imi respect atat de mult fiul, incat ii voi oferi cel mai greu si mai corect meci posibil; vreau sa castig ca sa-l oblig sa lupte din ce in ce mai bine”. Sau poate ca nu de declaratii este nevoie, ci de un meci adevarat, darz, de o lectie de onestitate si profesionalism. Poate atunci vom intelege ca blaturile, atat de dragi plaiurilor noastre, pot aduce azi un succes, dar erodeaza pe termen lung orice sansa de performanta reala.
Oare intamplator performanta internationala a echipelor romanesti a reaparut in ultimii ani? Oare nu cumva eliberarea arbitrajului de sub tutela coruptiei, adica exact ce a reusit Ion Craciunescu, a obligat echipele de club sa se bazeze in primul rand pe fotbal ca sa ajunga la trofee? Daca este adevarat acest lucru macar in proportie de 10% (exista , desigur, si alte motive: scaderea pretului de transfer la majoritatea jucatorilor romani dupa ce echipa nationala si-a redus performantele si implicit ramanerea in tara a mai multor jucatori buni, implicarea in fotbal a unor oameni de afaceri dispusi sa investeasca, etc) si tot trebuie sa condamnam decizia Comitetului Executiv al FRF de a-l demite pe Ion Craciunescu din fruntea CCA.
Este acesta un eveniment singular? Nici pe departe! Se pare ca exista un obicei de a judeca in dubla masura, de a ridica in slavi mediocritatea si de a lovi in cei onesti si competenti.
Nu la noi a fost izgonit antrenorul Piturca dupa ce a reusit calificarea Romaniei la un turneu final? Nu la noi Mircea Radulescu a trebuit sa paraseasca echipa nationala dupa o campanie fara infrangere (preliminariile Campionatului European 1992), doar pentru ca in toamna lui 1990, la debutul in grupa, sub conducerea lui Constantin, am pierdut impardonabil acasa cu Bulgaria, 0-3? Nu la noi, in Epoca de Aur, Cristian Topescu a fost trecut pe linie moarta pentru ca, la meciul de calificare Suedia- Romania, a avut curajul sa spuna ca este bine ca jucatorii romani sa poata evolua si la echipe din alte tari?
Nu la noi a disparut din rubricile de sport Borussia Dortmund dupa ce l-a angajat pe Marcel Raducanu? Nu la noi Mircea Lucescu n-a mai fost antrenor la „nationala” dupa un excelent 4-0 cu Austria? Nu la noi a fost respinsa candidatura lui Ionut Lupescu la conducerea FRF pentru motivul ca nu are o diploma pe care o va obtine, totusi, in 2006? Este aceasta diploma mai putin valoroasa decat cele acordate, pe banda, unor fotbalisti, in Epoca de Aur, doar pentru a justifica denumirile cluburilor la care erau legitimati? Au fost acei jucatori mai „studenti” decat Lupescu?
Da, chiar avem nevoie de un meci intre Lucescu si Lucescu. Un meci care se va juca pe teren si pe care protagonistii probabil ca il doresc un simplu meci de 90 de minute, eliberat de tensiuni suplimentare. Sincer, nu cred ca la Donetk se va juca altceva decat fotbal. Necazul este ca noi, intr-o lume care isi cauta drumul spre lumina, avem nevoie de repere, de modele, de dovezi. Chiar avem nevoie de confruntari sportive in care mai mult decat punctele sa conteze fairplay-ul, spectacolul, onoarea. Chiar avem nevoie sa credem ca meciurile strategice, targuiala cu puncte contra jucatori, trocul de puncte in trei, mismasurile de familie, includerea jucatorilor in echipa in functie de interesele samsarilor, bisnita politico-economica intre stabii din fotbal, sunt pe drumul spre trecut. Chiar trebuie sa ne vindecam de ideea stupida, dar ademenitoare, ca se poate trece prin viata traind pe seama altora. Caci nu exista nimic mai injositor pentru un barbat decat pomana (o-ho-ho, ce trebuie sa rada de chestia asta expertii in masluirea de 11m!). Fotbalul, ca orice sport, este o lectie de viata. Sper sa invatam ceva din meciul lui Lucescu si Lucescu. Chiar avem nevoie de un meci al demnitatii.
Visez?